"Fiecare pas spre tine însuți e un pas spre Univers și fiecare pas spre Univers e un pas spre tine însuți.
Dar armonia se naște când cunoașterea de sine și cunoașterea Universului merg mână în mână într-o simetrie perfectă."©

duminică, 6 ianuarie 2013

Distanța dintre Admirație și Dispreț


Deși la prima vedere s-ar putea crede că între admirație și dispreț există o distanță foarte mare (atâta vreme căt aceste cuvinte sunt antonime), în viața cotidiană drumul e unul foarte scurt, trist de scurt, din oricare unghi am privi.

Mi s-a întâmplat (și probabil și vouă) să „cad” în admirație pentru cineva sau altcineva cu diverse calități, abilități, talente, etc. Apoi, nu știu cum, dar se întâmpla ca la un moment dat să apară ceva - o întâmplare sau un amănunt - care scădea lumina admirației, uneori până la zero și privind mai departe în trecut, am observat că reacția putea chiar să tindă spre disprețuirea persoanelor pe care inițial le admirasem.

Se pare că acesta este un mecanism destul de obișnuit în societatea în care trăim deoarece oricine poate observa cât de des se întâmplă asta la scară mică (prieteni, cunoștințe) dar mai ales la scară mare și mai ușor de observat - în media (tv, radio, ziare, bloguri, rețele de socializare, etc).

M-am întrebat de ce se întămplă asta, unde „dispar” calitățile de admirat când scade admirația și cum anume se transformă admirația în dispreț. Iată o variantă de răspuns fără pretenția de a fi singura.
***
Cred că admirația se naște în noi în momentul când nu reușim să vedem în noi înșine calitățile, abilitățile sau talentele pe care le vedem în ceilalți și pe care, evident că le-am dori.

Mai cred că admirația are mai multe nuanțe (asemeni tuturor reacțiilor noastre), nuanțe care ar putea fi puse pe o scară în care unul dintre repere este admirația „clasică - cea care naște așteptări și care este strict determinată de împlinirea acelor așteptări pe termen lung, iar celălalt reper este admirația detașată, necondiționată.

În general, când admirația vine la pachet cu așteptările, admiratorul pune persoana admirată pe un piedestal (metaforic) și îi ia dreptul de a se comporta altfel decât prin punerea în valoare a calităților cu pricina :D. Când apare ceva cât de mic care nu este în aliniament cu respectivele calități (și chiar dacă nu apare se „găsește” ceva!), persoana admirată este repede dată jos de pe piedestalul respectiv și dacă lucrurile ar rămâne așa totul ar fi bine. Însă de obicei lucrurile merg mai departe, persoana ex-admirată este „micșorată” printr-o metodă sau alta (= i se șterg calitățile și faptele admirate cu un burete) pentru ca în final să poată fi adusă la stadiul de a fi privită cu dispreț, ironie, sarcasm.

Vedem/auzim asta zilnic în media în cazul persoanelor cunoscute, dar mai ales uitându-ne în jurul nostru în imediata „apropiere”. Bineînțeles nu aș putea vorbi despre asta dacă nu aș fi observat propriile mecanisme. Și bineînțeles nu aș fi putut observa și mai bine dacă nu aș fi fost pusă la colț chiar fără a fi admirată pentru ceva :))

Dacă privim în media s-ar putea spune că există o sete de a dărâma piedestaluri. Există o sete de a disprețui. O sete de a-l pune pe aproapele jos. M-am întrebat de ce. Cred că cea mai probabilă cauză (sau măcar una dintre ele) ar fi aceea că în momentele când un om este  pus jos, cei care de obicei se simt „mici” ajung să se simtă pentru puțin timp ceva mai „mari”. Spun pentru puțin timp deoarece acest sentiment nu e unul care să dureaze. Ne comparăm unii cu ceilalți chiar dacă uneori asta rămâne doar la nivel subconștient.

O cauză profundă a mecanismului prin care apare disprețul este neacceptarea de sine a fiecăruia, deoarece felul în care îi acceptăm pe ceilalți reflectă măsura în care ne acceptăm pe noi înșine. Asta deoarece, după cum știm: exteriorul reflectă mereu ceea ce este în interiorul nostru - legea Universului cel mai greu de acceptat.

Practic, calitățile omului pe care l-am admirat inițial nu dispar ci sunt eclipsate de neacceptarea noastră față de celelalte părți care întregesc ființa respectivă și mai departe de atât, de fapt sunt eclipsate de neacceptarea părților ce aparțin nouă înșine. Trist, nu-i așa? Mie cel puțin așa îmi pare.

E trist deoarece se ajunge uneori la minimalizarea unor creații de valoare (orice fel de creații, inclusiv acțiuni) doar din motiv că omul care le-a creat nu e unul „perfect” în viziunea/conform normelor celui care face judecata.

 ***

Cred că trăim vremuri în care este strict necesar să renunțăm la acest mecanism de transformare a admirației în dispreț, odată ce este unul deja cunoscut. Aici sigur nu mă refer la acest articol :))) ci la cărțile serioase care există pe acest subiect (neacceptările legate de umbra noastră), cărți scrise de autori cunoscuți precum Debbie Ford și Adrian Nuță.


Recomand cu căldură câteva cărți care îmi sunt foarte dragi: (toate beneficiază de transport gratuit indiferent de valoarea comenzii):
"Darul imperfecțiunii" -Brene Brown- comandă online aici-link;
"Partea întunecată a căutătorilor de lumină" -Debbie Ford- comandă online aici-link ;
"De ce oamenii buni fac lucruri rele" -Debbie Ford- comandă online aici-link;
"Secretul umbrei" -Debbie Ford- comandă online aici-link ;
"Efectul umbrei" - Debbie Ford, Deepak Chopra și Marianne Williamson - comandă online aici-link.
***
Dacă este prima dată când ai pășit pragul acestui mic univers, îți urez bun venit! Sper ca ceea ce vei găsi aici să-ți aducă măcar un strop de informație și un gram de bucurie în plus. Listele "Articole recomandate", Resurse video, cea a cuvintelor cheie din coloana din dreapta și căsuța "caută" din aceeași coloană (sus) te pot ajuta să găsești mai ușor un subiect care îți place. Poți primi direct pe mail articolele care apar dacă te abonezi cu adresa de mail în formularul din dreapta. Te mai aștept,
cu drag   *>:D< îmbrăţişare

2 comentarii:

Florina R. spunea...

Foarte bine ai analizat mecanismele transformării admirației în dispreț ! Magistral, aș zice...
De fapt, e vorba de clasica învățătură: ”Să nu-l judeci pe aproapele tău”, mai ales dacă, mai înainte, l-am admirat.

De fapt, un autor spune că, judecata ar fi bună, într-un sens, dacă ar fi dreaptă. Însă, noi nu suntem în stare să dăm o judecată cu totul dreaptă, pentru că, nu cunoaștem totul despre acel om. Nici măcar despre cei apropiați !
Și, chiar și după o judecare dreaptă, ar trebui să se ofere celuilalt o șansă de a dovedi altceva.

Ei, problema e veche și grea, și cred că toți ne-am izbit de ea ! Mulțumim că ai analizat-o atât de frumos și complet.
Numai bine !

Adina Amironesei spunea...

@ Florina R.:
Așa-i, Florina, nu știm niciodată totul despre un om ca să avem o viziune cât de cât obiectivă despre motivele pe care le are când reacționează într-un fel sau altul. Uneori totul este la vedere, omul este deschis, sincer însă cine are răbdarea să îi cunoască toată povestea cu nuanțe cu tot, de aceea se ajunge la judecăți aplicate prematur.
Așa am ajuns să cred că singura soluție este să rămânem prezenți/atenți la tendințele/reacțiile noastre pentru a fi conștienți că niciodată nu suntem în măsură să judecăm.
♥ >:D<

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...