Există o mulțime de credințe adânc înrădăcinate în mintea noastră care
ne împiedică să avem viața pe care ne-o dorim. Chiar și când suntem dispuși să
facem însfârșit schimbări în credințele noastre descoperim în noi înșine alte
credințe ascunse bine în subconștient care ne opresc să le schimbăm pe cele de
care suntem conștienți.
Da. Mintea noastră este un instrument miraculos
însă este în același timp unul foarte complex despre care știm prea puține
lucruri chiar dacă este foarte atent și intens studiată de către psihologie.
Dacă acum o săptămână am postat conferința legată de biologia percepțiilor (link) susținută de prof.dr.
Bruce Lipton, iată astăzi în cadrul seriei de informații insuficient popularizate partea a doua a
conferinței respective - parte susținută de psihologul Robert M. Williams - filozof, absolvent al UCLA, doctor în Consiliere şi servicii
personale la Universitatea din Colorado. Robert M. Williams este acum preşedinte
al The Myrddin Corporation şi director al PSYCH-K Centre International.
Acesta vorbește pe
parcursul conferinței despre felul în care credințele noastre ne afectează stima
de sine, relațiile cu ceilalți, prosperitatea, performanța la locul de muncă,
sănătatea și multe alte aspecte ale vieții noastre,
De asemenea, explică funcționarea
subconștientului, comunicarea cu acesta, exercițiile pe care le putem face în
acest sens, felul în care putem demonta miturile (credințele false) pe care le
avem despre schimbări în general și multe, multe alte lucruri foarte
interesante dar mai ales utile în cazul când vrem să începem schimbările și nu
știm de unde. Vizionare plăcută!
Cartea lui Robert M. Williams - "Partea/ Pacea ce lipsește din viața ta" - a fost tradusă și în limba română și poate fi cumpărată online la doar 12 ron cu un click aici-link. Reamintesc și cărțile lui Bruce Lipton pe care le-am recomandat în articolul precedent al seriei (6): "Biologia credinței" - comandă online aici-link și "Evoluția spontană" - comandă online aici-link.
***
Dacă ai ajuns pentru prima oară aici, îți urez bun venit! Este o pagină cu materiale care ne ajută să devenim mai buni și mai conștienți în alegerile noastre. Poți alege mai ușor un subiect cu ajutorul cuvintelor cheie din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept,
Cu toții știm că este
minunat să îi ajutăm pe ceilalți însă acest ajutor are niște nuanțe pe care
este necesar să le observăm dacă ne dorim o viață în armonie și relații de
aceeași natură.
Asemeni tuturor am
avut ocazia să cer sfaturile și suportul celorlalți dar și să le ofer la rândul
meu. Dintre numeroasele experiențe care m-au condus la o anume concluzie legată
de nuanțele ajutorului am ales să vă povestesc astăzi pe ultima dintre ele deoarece
consider că reflectă cu claritate respectiva concluzie.
Se întâmpla acum un
an (o fi vreo coincidență că scriu despre ea acum 😁 când eram într-o stare deloc
plăcută, una din gama celor descrise aici (link). Cum de o bucată de vreme
bunicică am tolba plină cu sfaturi pe care să mi le dau singură la nevoie 😁, dar starea nu era una care să "treacă" cu acestea, m-am
gândit să încerc o discuție cu o persoană specială care știam că nu are
obiceiul să judece oamenii și știa și să asculte. Că doar de atât aveam
nevoie, de ascultare.
Zis și făcut. Am
început o discuție pe messenger, apoi la telefon, și părea că totul e ok. Și
chiar a fost până la un punct. Însă la un moment dat persoana mi-a spus că mă
pune în legătură cu altcineva spunându-mi că știe ea de ce. Deși am precizat că
nu simt nevoia să vorbesc cu o persoană care nu mă cunoaște absolut deloc, mi-a
spus să fac așa cum spune că sigur o să fie bine.
Fiind deschisă la părerile și percepțiile celorlați
mi-am zis că merită să încerc să comunic și cu a doua persoană (cea pe care nu
o cunoșteam), deși intuiția îmi tot spunea că nu e cazul.
A doua discuție nu pot să o numesc nici măcar
dialog și nici pe departe comunicare. Asta deoarece a fost (încă de la început)
o înșiruire foarte rapidă de principii spirituale foarte cunoscute, de lemn aș putea spune, fără nici o
urmă de vreo întrebare gen "ce ai nevoie?", "cu ce aș putea să te ajut?". Din
când în când informațiile erau presărate cu exemple de succese personale,
succese obținute prin aplicarea respectivelor principii.
Mă uitam la monitor și vedeam rândurile cum apar și
curg cu rapiditate și nu reușeam să-mi dau seama cum aș putea să intervin pentru
a opri valul de informații și mărturisiri de succes de care sigurnu aveam nici
o nevoie. 😁
Până la urmă am reușit să opresc totul
cât de blând am putut, explicând și motivul pentru care „discuția” nu are rost, pentru că nu se potrivește cu nevoile mele din acel moment. Dar am rămas cu un gust amar
deoarece, chiar și după explicațiile mele, persoana respectivă nu a înțeles de
ce ajutorul pe care ea l-a oferit nu a funcționat ca un ajutor ci l-am perceput exact în
sens opus.
Există o opinie aproape unanim acceptată în
dezvoltarea personală și anume faptul că poți motiva un om arătându-i cât de "sus" ai reușit tu să te ridici și eventual explicându-i pașii pe care tu i-ai urmat
pentru a reuși.
Experiența pe care am povestit-o mai sus dar și
multe altele pe care le-am trăit sau le-am urmărit în poveștile de viață ale celor din jur
mi-au demonstrat cu claritate că:
1.principiul de mai sus nu numai că nu este
universal valabil ci mai mai mult de-atât, el poate funcționa chiar ca factor demotivant în anumite cazuri;
2.ceea
ce consider eu (de exemplu) că altcineva are nevoie nu se suprapune decât în
rare cazuri cu ceea ce acel cineva are nevoie cu adevărat. Așa că mai bine îl/o întreb.
Ca o concluzie finală aș putea spune că ajutorul pe
care îl oferim celorlalți (dacă ne dorim să constituie un ajutor real) trebuie
să îndeplinească două condiții:
·să fie cerut;
·să fim atenți la nevoile celuilalt - având
răbdarea ca acesta să le dezvăluie.
Poate părea suspect că am spus că ajutorul se oferă
la cerere. Nu mă refer aici la a ridica un om care a căzut pe trotuar ci doar la a
oferi sfaturi. Am spus că e nevoie să așteptăm să ni se ceară ajutorul deoarece
sfaturile oferite (așa cum se spune) “gratuit” au (în realitate) în spate un tip de aroganță - un fel
de "îți arăt eu cum stă treaba, că eu știu mai bine"- iar astfel de acțiuni nu au nimic de-a face cu ajutorul ci cu superioritatea.
Adevărul este că nimeni nu e expert în viața
altcuiva indiferent de experiențele prin care a trecut și doar persoana în
cauză știe ce e mai bine pentru ea însăși. În plus, mulți oameni au nevoie doar
să vorbească cuiva despre experiențele prin care trec, să fie ascultați, iar povestind reușesc să
găsească singuri cheile rezolvării acestor situații.
Mai mult de atât, a fi pur și simplu alături de
cineva care trece printr-o situație grea (doar ascultându-l) - situație prin care noi înșine am trecut sau ar fi fost posibil să trecem - ne
poate ajuta să ne clarificăm atitudinile și viitoarele decizii iar pe celălalt
să le găsească pe cele proprii simțind un suflet alături în mod necondiționat
(că despre ajutorul gen "te ajut ca să mă ajuți când voi avea nevoie" nu cred
că este cazul să vorbesc).
Pentru simplul motiv că împreună este întotdeauna mai ușor.
Mărturisesc că acest articol a fost inspirat de o
întrebare pe care am primit-o într-o discuție pe Facebook: "care e cea mai bună
modalitate de a ajuta o persoană care nu îți cere ajutorul?". Răspunsul: NU ajuta niciodată o persoană care NU cere ajutorul deoarece o astfel de acțiune este percepută drept superioritate/aroganță.
Dacă ești pentru prima dată aici, îți spun bine ai venit! Toate articolele și materialele pe care le vei găsi în acest spațiu virtual au darul de a ne ajuta să creștem și să devenim din ce în ce mai conștienți de posibilitățile noastre și de natura realității în care trăim. Poți căuta un subiect anume utilizând listele "Articole recomandate" și cea a cuvintelor cheie din coloana din dreapta sau punând un cuvânt în căsuța "caută" din aceeași coloană (sus). Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
Și dacă tot am vorbit săptămâna trecută despre
stările de neputință și despre adâncimile lor, m-am gândit că ar fi potrivit să
nu mă îndepărtez prea tare de subiect și să aduc astăzi aici o poveste de viață
emoționantă din care bineînțeles putem învăța o mulțime de lucruri interesante.
Să-l ascultăm în felul acela special...cu sufletul.
Dacă este prima dată când ai ajuns pe această pagină - poți găsi o altă poveste de viață aici (link) și câteva idei depre beneficiile fitness-ului emoțional aici (link) .
O incursiune într-o experiență de viață tulburătoare se găsește în cartea lui Andrew Solomon "Demonul amiezii" - carte despre care Daniel Goleman spunea că este "O călătorie de o sinceritate sfâșietoare printr-una dintre cele mai sumbre încăperi ale sufletului omenesc." - comandă online aici-link.
Unele texte din unele culturi spun că în vremuri
străvechi oamenii erau stăpânii celor patru elemente de bază ale Terrei: aerul,
apa, pământul și focul. Acestea mai spun că cele patru elemente nu trebuie
înțelese doar în sensul propriu al cuvintelor (adică apa nu e doar un lichid,
pământul nu e doar un amestec de substanțe, etc.) ci luând în considerare
semnificațiile subtile ale acestora ca forme de energie vizibile sau
invizibile, fizice și spirituale.
Chiar dacă ar fi să credem în aceste texte, chiar
dacă nu, îmi place să îmi imaginez cum ar fi dacă aceste elemente s-ar lăsa
mânuite de noi...Da, știu, pentru momentul actual de evoluție al omenirii asta
ar însemna un mare haos, din cauza mulțimii foarte diverse de sisteme de valori
care ne conduc pe fiecare 😁.
Dincolo de toate acestea, filmul fantasy pe care
îl recomand astăzi este unul relaxant care lasă imaginația copilului din noi
să "zburde" liberă, lucru care nu poate fi decât benefic pentru dezvoltarea
creativității fiecăruia. Titlul filmului este "Ultimul Războinic al Aerului" și
a fost lansat în 2010.
Am preluat filmul de pe ok.ru, însă pentru o vizionare în condiții optime recomand cumpărarea dvd-ului. Vizionare plăcută!
Dacă ești pentru prima dată aici, își urez bun venit! Sper să găsești subiecte care să-ți placă în tabelul cuvintelor cheie din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
Stările
de neputință există. Cu toții le avem, chiar dacă diferă adâncimea și durata
lor. Când apar, cu toții fugim de ele și nu vreau să fac o comparație relativ
la felul în care fugim deoarece bănuiți care ar fi aceea.
Pentru
oamenii care merg la serviciu fără pasiune, pentru cei care au o familie, rate
la bancă și griji cât să nu le rămână timp pentru nimic altceva, rutina zilnică
acoperă ca o ceață realitatea dar funcționează și ca o carapace protectoare
care nu lasă vizibilitate prea mare asupra adâncimii stărilor de neputință. Ceva
în genul "ce nu ai timp să observi nu te macină". Sau ca o anestezie.
Alți
oameni observă stările "negative" dar le neagă rapid existența luând din
dezvoltarea personală doar ideea "gândește pozitiv și totul va fi bine"
considerând că asta este de ajuns. Posibil să funcționeze pentru o vreme.
Însă
pentru persoanele preocupate de autocunoaștere și de propria dezvoltare (care
din fericire sunt tot mai multe), stările de neputință pot să dărâme lucruri
construite cu greu în luni sau chiar ani de muncă interioară. Aici lucrurile se
complică.
Oricărui
om din ultima categorie îi place să spună că totul e ok, că munca de dezvoltare
a dat rezultate și că stările de tristețe, de pesimism, de negativitate (sau
căderile în general) au dispărut. Dar asta ar însemna să privim doar suprafața stărilor prin care trecem. Mii de articole s-au scris și se scriu în fiecare zi pe
hârtia reală sau virtuală despre cum au reușit oamenii să iasă din astfel de
stări. Fiecare dintre aceste articole oferă tehnici și numeroase metode în 3
puncte, 7 pași sau "n" etape prin care promit garanții în ceea ce privește
depășirea stărilor de neputință oricare ar fi natura acestora. Sunt sigură că
ați citit astfel de titluri, internetul abundă. Dar oare se rezolvă lucrurile în profunzime în oricare caz?
De
asemenea, articolele motivaționale și video-urile din aceeași gamă funcționează
pentru o vreme dar probabil știți că impulsul lor nu ne poate ține la infinit departe de propriile
stări.
Astfel,
dezamăgirea apare din nou în numeroase cazuri când stările revin parcă mai în
forță. Și atunci e posibil să ne întrebăm unde am greșit, de nu reușim să
atingem starea mult dorită de echilibru sau de ce aceasta durează mult mai
puțin decât ne-am așteptat.
Experiențele
mele și ale celor pe care îi cunosc mi-au arătat că dezamăgirea pe care o
produce neputința de a depăși starea de neputință și autoînvinuirea că greșim
undeva este mult mai aspră decât neputința inițială în sine. Sper că nu sună chiar atât
de complicat (și nu, nu e o greșeală în fraza precedentă, expresia unde se
repetă cuvântul neputință am scris-o intenționat), vorbesc aici despre gândul din spatele gândului inițial. Adică vreau să spun: e mai simplu
să încerci să ieși dintr-o stare când mintea nu complică lucrurile și e mult
mai greu când o lași să facă asta.
Când
omul este pe un drum al cunoașterii de sine, adică după ce și-a dat silința să
observe și să accepte sau să transforme diversele sale aspecte (link), am observat că
o stare de neputință funcționează ca un buldozer care mătură totul în cale. Și
nu vorbesc aici de stările de lipsă de voință cu care s-ar putea confunda. Mă
refer la starea în care omul simte că a făcut tot ce i-a stat în puteri și totuși
simte că ceva îl oprește asemeni unui zid - ceva a cărei semnificație logică
lipsește. În astfel de cazuri ne apar în minte expresii de genul "însemnă că nu
am învățat/nu cunosc destul", "nu am acceptat destul", "nu-s în stare de fapt de
nimic", "poate că așa mi-e scris", "unde mi-e curajul pe care am crezut că îl am?", etc.
Am
ajuns la concluzia că ceva ne scapă când ne luptăm să îndepărtăm cu orice preț (!)
astfel de stări. Că acest tip de abordare face parte din negarea unei părți din firescul lucrurilor. Nu am
neapărat un fir logic (rațional) să argumentez ceea ce simt și ce am spus aici. Dar...dacă
stările de neputință sunt "pauzele" de care ființa în întregul ei are nevoie
pentru a se reseta? Dacă aceste pauze neplăcute sunt suportul
indispensabil al stărilor de bucurie ce se vor naște? Dacă aceste stări au un
rost (fac parte din firesc) exact în aceeași măsură în care stările de bucurie
au? Dacă mintea noastră nu este încă în măsură să cuprindă întregul mister al stărilor de
neputință?
Da, după muuulte, muuulte analize, am ajuns la concluzia că aceste stări sunt într-adevăr momentele (perioadele) în care e necesar să dăm drumul credințelor vechi pentru a ne adapta unor noi credințe ce corespund unei noi realități. Aceste stări sunt pe atât de grele (fix) pe cât de multă rezistență opunem schimbării. Dacă nu am opune rezistență schimbării, nu ar exista nici efort și nici suferință. Cu alte cuvinte, dacă am lăsa să plece tot ceea ce e necesar să plece, dacă am înțelege că schimbarea este singura constantă din Univers, atunci viața s-ar desfășura cu adevărat LIN.
Posibil să nu fiți de acord cu aceste explicații, e un lucru firesc. E mai puțin important să găsim aceleași răspunsuri. Ce este cu adevărat important e faptul că întrebările ne ajută să menținem clară flacăra lucidității în momentele de cumpănă ale vieții. Mie cel puțin, aceste
întrebări mi-au dat o altă perspectivă asupra stărilor prin care am trecut și
prin care mai trec câteodată în această realitate (link).
O altă perspectivă despre subiect se găsește aici (link).
***
Recomand cu încredere (măcar) una dintre cărțile lui Brené Brown (trei dintre ele au fost traduse în limba română (transport gratuit oriunde în țară pentru orice comandă):
- "Ridică-te din propria ta cenușă mai puternic ca oricând" - comandă online aici-link;
***
Dacă ești pentru prima dată în acest spațiu virtual, îți urez bun venit! Poți căuta un subiect care să-ți placă utilizând listele "Articole recomandate", cuvintele cheie și căsuța "caută" din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
Mi s-a întâmplat în ultima vreme să vorbesc cu
persoane care suferă de diverse boli grave sau mai puțin grave. În majoritatea
cazurilor, medicii la care au fost le-au prescris liste lungi de medicamente și/sau
le-au recomandat să se pregătească de operații.
În timpul discuțiilor pe care le-am avut am amintit
că medicina a evoluat în numeroase direcții și că există informații noi care
schimbă lucrurile mult față de ceea ce se știa pâna acum. Am dat și detaliile
necesare pe scurt atât cât a fost posibil. Am primit răspunsuri care pleacă
de la "Posibil, dar nu cred că se aplică în cazul meu", "Așa ceva nu cred", "Nu, nu are cum să fie chiar așa", până la "Nu știu eu, dar doctorii la care am fost mi-ar fi spus dacă
ar fi fost așa"...
Adevărul este că nici 10% dintre doctori nu au
timpul necesar pentru a se pune la punct cu ultimele noutăți din genetică sau
din alte ramuri ale medicinei sau biologiei (link). Am spus 10% dar cred că procentul
medicilor care reușesc să țină pasul cu descoperirile este mult mai mic așa cum
se întâmplă și cu oamenii din domenii precum fizica (link) sau chimia.
Cred că oamenii au ajuns să își pună prea mult
încrederea în medici și de aceea, prin diverse căi din mass-media, atâtea
întâmplări din spitale vin spre noi să ne "îndrume" să schimbăm ceva în concepțiile noastre
în ceea ce privește tratarea dezechilibrelor de orice natură din ființa noastră.
Informațiile există, dar depinde de noi dacă luăm
în calcul sau nu faptul că lucrurile nu au cum să rămână așa cum s-a învățat la școală acum "n" ani, ci se schimbă mereu, lucruri noi descoperindu-se în fiecare zi, fără ca oamenii să reușească să țină pasul cu ele. Dacă am vorbi de lucruri care nu au aplicabilitate directă, ar mai fi cum ar mai fi, dar dacă vorbim despre sănătate cred că ar fi necesară o atenție mărită.
Din motivele de mai sus, nu am să fac o prezentare detaliată a conferinței lui Bruce Lipton (link) de mai jos, spun doar că pe mine m-a convins și că, dacă nici cei peste 30 de ani de cercetare nu sunt o dovadă că lucrurile pe care le spune sunt adevărate, atunci nu știu ce altceva ne-ar mai putea convinge. CV-ul lui Bruce Lipton poate fi citit aici (link) iar conferința se numește "Biologia percepției" și consider că este insuficient popularizată, de aceea îi dedic locul astăzi aici.
Precizez și faptul că Bruce Lipton este autorul următoarelor cărți bestseller:
Mulțumiri și recunoștință domnului Marian Matei pentru traducere. Vă doresc vizionare plăcută și cu folos!
Dacă este prima dată când ai ajuns pe această pagină, poți găsi un documentar de excepție în care Bruce Lipton are o contribuție importantă aici (link), iar celelalte articole din seria "Informații care mi-au schimbat viața" sunt aici (link).
Există mai multe articole de aici s-ar încadra cu succes în această serie, dar știu că le vei găsi oricum dacă e important pentru tine. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
Preocupările noastre cotidiene din dimensiunea
fizică sau din cea mentală ne limitează mult percepția în ceea ce privește
armonia construcției Universului ce există de la nivel de microcosmos până la nivelul macrocosmosului. La
prima vedere Universul pare a avea o structură haotică și este destul de greu de surprins dovezi ale design-ului său inteligent. Și totuși, de-a lungul istoriei, mulți oameni au
bănuit că nu poate fi chiar totul la întâmplare sau mai mult, că nu poate fi nimic la întâmplare.
Dintre aceștia, în 1975, matematicianul Benoît Mandelbrot a pus bazele geometriei fractale, deschizând astfel o poartă către o
dimensiune minunată a Universului, dimensiune care de atunci este studiată intens
pentru numeroasele aplicații ale acesteia în diverse domenii ale vieții.
Dacă ar fi să îi fac cea mai scurtă descriere aș spune
despre dimensiunea fractală a Universului că este ordinea din aparenta dezordine
pe care o vedem în jurul nostru dar cred că este mult mai mult de atât.
Un documentar care încântă nu doar privirea și
mintea dar în aceeași măsură și sufletul și care ne întroduce în minunata lume
a fractalilor este filmul cu titlul "Fractalii - Vânătoarea dimensiunii ascunse".
Nu vă mai spun decât că veți fi uimiți de numeroasele aplicații ale acestora.
Deși voiam să scriu despre altceva, mi-am amintit
că astăzi este 8 martie - zi care merită sărbătorită, că doar nu cunosc pe
nimeni căruia să nu-i placă să sărbătorească :))
Și cum să o sărbătorim mai bine decât printr-o
pauză? Dar nu orice fel de pauză, ci una specială (nu pentru noi toți dar încă pentru mulți
oameni).
Nu vreau să vă spun prea multe deoarece am găsit pe
cineva care vorbește într-un fel anume despre acest gen de pauză specială.
Este vorba despre Andy Puddicombe care la 22 de ani a decis să părăsească Marea
Britanie și să devină călugăr. El a pornit astfel într-o frumoasă călătorie
către sine însuși, aceasta culminând cu hirotonirea sa integrală la o mănăstire
tibetană din Himalaya. Acum, Andy a revenit în Anglia pentru a explica cât mai
multor oameni importanța meditației (nu neapărat în sensul ei clasic)
și pentru a ne împărăși beneficiile acesteia asupra stării noastre fizice și
psihice. Ca fost călugăr, Andy Puddicombe vrea să dovedească lumii că pacea interioară
poate fi realizată într-o sesiune de meditație mai scurtă decât o cursă medie de taxi. Și ne explică asta în doar 10 minute.
Acest gen de "pauză" este un cadou pe care ni-l putem face nouă înșine zilnic și este recomandat nu doar domnișoarelor
și doamnelor ci în aceeași măsură și domnilor, indiferent de vârstă, de oră, zi
sau anotimp :))
Și special pentru doamne și domnișoare un cadou video de suflet aici (click)
Post-editare: Ceva frumos găsiți și aici-link, sigur o să vă placă :D
Dacă e prima dată când ai ajuns pe această pagină, îți ofer cadou toate articolele de până acum dar și pe cele viitoare pe care le poți citi cu ușurință prin conectare la pagina de Facebook dedicată blogului sau prin abonare pe mail, utilizând formularul din coloana din dreapta.
Uneori viața ne încearcă în feluri cărora cu greu le putem face față. Experiențele prin care
trecem ne învăluie într-o ceață care neîmpiedică
să mai vedem clar lucrurile.
Ieri o bună prietenă îmi spunea că are prea multe probleme astfel încât nu mai are
timp să se preocupe de propria persoană, deși știe că este bolnavă iar medicii
la care a fost nu i-au găsit încă sursa dezechilibrelor fizice. Întradevăr, doi
copii, mama și tatăl ambii bolnavi, soțul plecat la lucru la mulți kilometri
distanță, serviciul și treburile casei, sunt lucruri care cu greu te mai lasă
să-ți amintești că ești și tu om și că ai nevoie măcar de odihnă dacă nu și de
alte lucruri care să-ți bucure sufletul. Povestea ei mi-a amintit de alte experiențe prin care am trecut și eu și alte persoane pe care le-am întâlnit, experiențe în care uităm de noi înșine, uităm că atunci când dezechilibrele se manifestă la nivel fizic este deja grav, aceste dezechilibre încercând să ne atragă atenția că este cazul să ne ocupăm serios de noi înșine pentru a fi mai apoi de folos celorlalți.
Astfel de situații, dar și altele în care confuzia pune stăpânire pe noi, cred că se
pot rezolva cu exerciții extreme de imaginație dure dar necesare (!) pe care le-aș încadra într-un
capitol pe care îl numesc "dezvoltare personală cu bisturiul" - deoarece cuprinde
exerciții care ne trezesc din confuzie într-un mod cam violent și dureros. Când
nu am mai avut ce aplica pe propria ființă, când scuzele pe care mintea mea le fabrica s-au terminat, aceste exerciții extreme, deși
neplăcute, au dat rezultate remarcabile și nu doar în cazul meu ci și în cazul
altor persoane pe care le cunosc.
Dintre aceste exerciții extreme de imaginație amintesc astăzi pe cel mai dur dintre ele, dar care m-a ajutat de fiecare dată să-mi (re)clarific sistemul de valori. Acest exercițiu oprește cu siguranță jocurile interminabile ale minții, dar asta, bineînțeles, în măsura în
care este făcut cu toată sinceritatea față de noi înșine (*spun asta deoarece, după
cum probabil știți, nu-i tocmai simplu să-ți privești toate aspectele/umbrele
în față).
"Le-am spus adesea oamenilor că modalitatea de a
trăi cu adevărat este să "mori". Paşaportul către viaţă este să vă imaginaţi pe
voi înşivă în mormânt. Imaginaţi-vă întinşi în sicriu. În orice poziţie vreţi.
În India, noi aşezăm morţii cu picioarele încrucişate. Uneori sunt transportaţi
aşa, până la locul de incinerare, iar, alteori, sunt întinşi. Aşadar, imaginaţi-vă
că aţi murit şi sunteţi întinşi. Acum, priviţi la problemele voastre, din acest
unghi de vedere. Se schimbă totul, nu-i aşa?
Ce temă frumoasă de meditaţie (reflecție) - tare frumoasă. Repetaţi-o zilnic, dacă aveţi timp. Este incredibil, dar veţi învia. Într-una
din cărţile mele, Wellsprings, prezint şi eu o meditaţie pe această temă.
Îţi vezi corpul descompunându-se, apoi devenind oase, apoi ţărână. De fiecare
dată când vorbesc despre asta, oamenii spun: "Ce dezgustător!"
Dar ce e atât de dezgustător aici? Este realitatea,
pentru numele lui Dumnezeu! Dar mulţi dintre voi nu vor să vadă realitatea. Voi
nu vreţi să vă gândiţi la moarte. Oamenii nu trăiesc; cei mai mulţi dintre voi
nu trăiţi, doar vă menţineţi corpul în viaţă. Asta nu e viaţă. Nu trăiţi decât
atunci când nu va conta câtuşi de puţin dacă sunteţi vii sau morţi. În acel
punct, veţi fi în viaţă.
Când sunteți gata să vă pierdeți viața, atunci o trăiți. Dar dacă vă protejaţi
viaţa, sunteţi de fapt morţi. Dacă stai sus în pod şi eu îţi spun: "Coboară!" şi tu spui: "O nu, am citit despre oameni care au coborât scările, au alunecat şi şi-au frânt gâtul; este prea periculos." Sau nu te pot convinge să
traversezi strada, fiindcă spui: "Ştii câţi oameni sunt călcaţi de maşină, când
traversează strada?" Dacă nu te pot face să traversezi strada, cum te pot
face să traversezi un continent?
Dacă nu te pot face ca, din credinţele şi
convingerile tale mici şi înguste, să tragi cu coada ochiului şi să vezi o altă
lume, eşti mort, eşti mort de tot; viaţa a trecut pe lângă tine. Stai înfricoşat
în mica ta închisoare; îl vei pierde pe Dumnezeu, îţi vei pierde religia,
prietenii, tot felul de alte lucruri. Viaţa este făcută pentru cel care riscă
şi joacă într-adevăr. Asta spunea Iisus. Eşti gata să rişti? Ştii când vei fi gata
să-ţi rişti viaţa? Exact atunci când descoperi acest lucru, când ştii că lucrul
pe care oamenii îl numesc viaţă, nu este viaţă cu adevărat. Oamenii cred în mod
greşit că a trăi înseamnă să-ţi menţii corpul în viaţă.
Deci, iubiți gândul morții, iubiți-l. Întoarceți-vă la el, iar şi iar. Gândiți-vă la frumusețea
acelui cadavru, acelui schelet, acelor oase care se descompun până rămâne doar
o mână de țărână. Mai departe... ce ușurare, ce ușurare. Probabil că unii dintre voi nu știu despre ce vorbesc eu
aici; sunteți prea speriați, pentru a vă gândi la asta. Dar e o asemenea ușurare, atunci când te poți
uita înapoi la viață, din acea perspectivă.
Sau vizitați un cimitir. Este o experiență nemaipomenit de purificatoare şi frumoasă. Te uiţi la un nume şi spui: Doamne, el a trăit cu atât de mulți ani în urmă, cu două secole în urmă; trebuie să fi avut aceleaşi probleme pe care le am şi eu, trebuie să fi avut multe nopți nedormite.
Ce nebunie, trăim atât de puţin timp!
Un poet italian a spus: "Noi trăim într-o licărire de lumină; vine seara şi se face noapte pentru vecie." Este doar un licăr, iar noi îl irosim. Îl irosim cu neliniștile, cu grijile, cu preocupările, cu poverile noastre." Acum, dacă faci această meditație, te poți alege doar cu cunoașterea; dar ai putea ajunge şi laconștiență
Şi, în acel moment al conștienței, tu eşti nou. Măcar
cât ține acea clipă. Atunci vei afla diferența între acumularea de cunoștințe şi conștiență."
***
Ca să închei rotund un subiect atât de delicat și tulburător, dau mai departe și discursul lui Lux Narayan care a avut ideea de a face un studiu despre 2000 de necrologuri. În discursul său pe alocuri chiar amuzant, el ne povestește ce concluzii a obținut din acest studiu - anume: ce înseamnă o viață împlinită. Sper să vă placă și să vă inspire.. (*are subtitrare în română dar e posibil ca aceasta să nu apară pe anumite tipuri de telefoane)
Dacă mi se mai întâmplă din când în când (ce-i drept, în ultima vreme foarte rar) să pierd din vedere valoarea inestimabilă a VIEȚII obișnuiesc să mă întorc la cuvintele blânde a lui Neal Donald
Walsch, cuvinte care sper să ajungă și la inima voastră...
- "Conștiența - Capcanele și oportunitățile realității" -Anthony de Mello- (citatul de mai sus) comandă online aici-link;
- "Dă sens vieții" -John C. Maxwell- comandă online aici-link;
- "Sensul vieții. Răspunsurile psihologiei pentru a da sens propriei vieți" -Frédéric Fanget- comandă online aici-link;
- "Omul în căutarea sensului vieții" -Viktor E. Frankl- comandă online aici-link;
- "Recunoștință" -Oliver Sacks- comandă online aici-link;
- "Pripeală și plictis. În căutarea sensului vieții" -Olaf Koob- comandă online aici-link;
- "Sensuri ale vieții" -Roy F. Baumeister- comandă online aici-link;
- "Sensul vieții" -Alfred Adler- comandă online aici-link.
***
Dacă este prima dată când ai pășit pragul acestui mic univers, îți urez bun venit! Sper ca ceea ce vei găsi aici să-ți aducă măcar un strop de informație și bucurie în plus. Lista cuvintelor cheie din coloana din dreapta te poate ajuta să găsești mai ușor un subiect care îți place. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
Astăzi, tot
ce voiam să spun am pus în clipul de mai jos...Vizionare plăcută 💗
(* Mulțumesc, Raluca T. 💗 )
***
Dacă ai ajuns pentru prima dată în căsuța mea virtuală, îți spun bine ai venit! Articolele pe care le vei găsi aici cuprind informații utile pentru dezvoltarea noastră dar și bucurie și inspirație pentru suflet. Poți căuta un subiect care îți place folosind lista "Articole recomandate" și cea a cuvintelor cheie din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
Chiar dacă zăpada nu se dă plecată de la noi, chiar
dacă frigul ne mai mușcă de nas dimineața și seara, oficial...a venit
primăvara!
Dincolo de mărțișoare și urări, primăvara are multe
semnificații, dintre care, poate cea mai dragă mie este înnoirea/transformarea.
Posibil ca mintea noastră să se fi săturat deja de
schimbările pe care le observă în jur sau chiar în interior, astfel încât,
numai și cuvântul "schimbare" să ne aducă fiori reci pe șira spinării..😁
Așa mă gândeam și eu, de aceea dedic această zi
sărbătoririi primăverii, fără alte discuții și să vă ofer în dar un film din
acela care "merge la suflet". Este vorba despre filmul "Ultimul dar" (a mai circulat sub titlul "Darul cel mai de preț").
Nu îi voi face nici o prezentare, vă spun doar că este minunat!
Filmul este preluat de Youtube, dar pentru o vizionare de calitate recomand bineînțeles cumpărarea dvd-ului. (* Dacă subtitrarea nu pornește automat, o puteți seta după ce deschideți filmul din butonul din stânga siglei Youtube din bara de jos a player-ului)
Că tot vorbeam de condiționări în articolul
trecut...
Acum căteva zile, am văzut la una dintre
televiziunile naționale un experiment. O domnișoară drăguță s-a îmbrăcat cu o
fustă scurtă, pantofi cu toc, etc. și machiată adecvat (deși nu strident), apoi a fost filmată în
timp ce se învârtea într-o stație de metrou uitându-se la telefon ca și cum ar
fi așteptat ca acesta să sune. În costum, cu geacă sau în trening, la prima, la
a doua sau a n-a tinerețe, singuri sau la brațul soțiilor, aproape toți bărbații au fost furați de "peisaj", mulți chiar și-au încercat norocul cerând
domnișoarei numărul de telefon.
Apoi, aceeași domnișoară a schimbat fusta scurtă cu
o pereche de blugi clasici, și-a prins părul lung într-un coc cuminte și a
revenit în același loc privind același telefon. Așa cum probabil bănuiți, nici
un bărbat nu a mai întors capul, nimeni nu i-a cerut numărul de telefon.
Deși destul de mulți suntem de acord cu faptul că
aspectul fizic nu ar trebui să conteze atât de mult, acest lucru se întâmplă și
uneori creează adevărate drame în sufletul celor care nu s-au născut la fel de
înzestrați ca și alții.
Mulți oameni cred că fotomodelele sunt fericite pentru
că natura a fost atât de generoasă cu ele. Așa o fi? Iată ne vorbește despre
asta într-un mod amuzant - Cameron Russell - fotomodel cu o experiență de 10
ani. Vizionare plăcută!
Cred că nici o experiență pe care o trăim nu este ușoară, iar faptul că unora le este mai ușor decât altora este pâna la urmă o iluzie.
"Realitatea este doar o iluzie, însă este una foarte persistentă." - Albert Einstein
Dacă ești pentru prima dată aici, îți spun bine ai venit! Tot ce vei găsi în acest spațiu virtual ne ajută să creștem și să devenim din ce în ce mai conștienți de posibilitățile noastre și de natura realității în care trăim. Poți căuta un subiect anume utilizând listele "Articole recomandate" și cea a cuvintelor cheie din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
.jpg)
+(2).jpg)
.jpeg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)