.jpg)
"Azi-noapte am crezut că mor. Am vorbit cu Marele Șef
și l-am rugat să mă ia atunci, pe loc, pentru că durerea
era prea mare. Și am așteptat zvârcolindu-mă în pat
într-o cameră rece – ce-i drept, a mea. Târziu, pe la șapte
dimineața, ca prin minune, durerile au trecut și n-am mai
avut nici forță să mulțumesc. Am adormit imediat.
Și iar vreau sã înțeleg ce mi se întâmplă, și iar vreau un înțeles, și iar simt cã mă pierd prin coridoarele îmbârligate
și complicate ale creierului meu. Nu, nu-mi ajunge un înțeles fizic și logic, simplu și banal. Chiar nu mă interesează.
Am obosit căutând mereu un înțeles profund, un înțeles de sus. Și așa am tot timpul senzația că Doamne-Doamne are un plan cu mine… și tare i-aș face pe plac și l-aș îndeplini cât mai repede dacă aș ști, simplu și clar, care e.
Și am senzația clară că sunt din această lume, dar și certitudinea că nu-i aparțin. Și mi-e așa dor de acolo…
și mi-e așa greu pe lume. Nu vreau să te superi, Bătrâne, e foarte frumos, dar mi-e tare greu. Mi-era mult mai bine înainte, când eram mai aproape. Sigur, știu că e vina mea că nu te mai simt ținându-mă în brațe, știu și îmi cer iertare, dar atâta pot. Și, de câte ori te-am rugat să-mi dai puterea să fiu lângă tine, tot de atâtea ori m-ai ajutat. Dar, cum bine știi, m-ai făcut din pământ și uite că pământul doare, pământul e greu, din ce în ce mai greu – și aripile, parcă, din ce în ce mai obosite. Hai, ajută-mă încă o dată și fă-mi aripile puternice, să pot din nou să mă ridic…
Sigur că vorbesc cu Dumnezeu. Lumea asta pe care n-o înțeleg și chiar am renunțat s-o înțeleg ar spune că sunt puțin sărită. Dar cu cine să vorbesc, dacă nu cu El? Sunt convinsă că gândurile astea nu sunt doar ale mele, sunt convinsă că oamenii când se bagã în pat și-și închid pleoapele văd o beznă, dar, în întunericul acela, mai simt și o prezență. În orice caz, mie mi se întâmplă de mică. Când mã culc și închid ochii, nu mă simt singură. Cu ochii deschiși sunt mult mai singură.
Încerc să nu judec pe nimeni și nimic. Dar nu pot scăpa de obsesia de a găsi un înțeles. Altfel, ce rost ar avea jocul? Nici unul. Iar eu cred că există unul." - fragment din cartea "Jurnal" scrisă de Oana Pellea.
Există oameni care pur și simplu îți ajung la suflet și îl mângâie. Și, putem observa ușor că nu este vorba despre cuvinte. Ci despre energia pe care o emit ei sau cuvintele lor scrise. E o energie pură, fără măști, care lasă impresia de unei autenticități venite parcă din alt spațiu. Un spațiu pe care unii oamenii îl numesc Sursă.
Un astfel de Om este Oana Pellea - Om, actor și scriitor. Un Om de la care avem cu toții multe de învățat.
De aceea mă bucur să dau astăzi mai departe discursul de mai jos în care Omul Oana Pellea ne vorbește despre viață, despre curaj, despre asumare și responsabilitate și despre multe valori de suflet. Vizionare plăcută! ♥
Conectate într-o anumită măsură cu subiectul sunt articolele: Amprentele acțiunilor noastre și Cum ajung oamenii să fie răi. O poveste de viață impresionantă găsiți aici-link.
Recomand cu căldură cartea Oanei Pellea - pentru că este o lectură minunată în care găsim multe teme de reflecție și alte lucruri mângâietoare pentru suflet:
- "Jurnal 2003-2009" (format fizic) - comandă online aici-link, - "Jurnal 2003-2009" (format electronic/ebook) - comandă online aici-link.
***
Dacă ești pentru prima dată în acest spațiu virtual, îți urez bun
venit! Sper să găsești subiecte care să îți placă și să te întorci din când în când. Poți căuta un subiect care să-ți placă utilizând listele "Articole recomandate" și cuvintele cheie din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
cu drag 💗
