Despre învățare - o nouă abordare

Învățarea este un proces complex. Ea nu se desfășoară numai pe parcursul celor „7 ani de-acasă”, a cursurilor liceale sau a celor din învățământul superior. Învățarea în sensul ei cel mai profund durează toată Viața.

            Viața în întregul ei este un lung șir de lecții. Iar unele sunt foarte greu de învățat. Și anume cele ale căror învățături refuzăm să le primim.

Cum putem detecta experiențele de acest gen ?

Observând repetabilitatea experiențelor similare.

Trăim o experiență, îi punem punct, crezând că am învățat suficient din ea. Apare o altă experiență cu alți „actori” dar sesizăm că suntem puși în aceeași situație cu cea dinainte.

Acesta este punctul în care este necesară o alegere. Numai că, în cazul când ne dorim alt rezultat, altă rezolvare, este necesară o altă alegere decât cea pe care am făcut-o în situația de dinainte. O altă abordare, un alt unghi din care să privim și să rezolvăm situația.

Cred că una dintre cele mai grele lecții pe care a trebuit să o învăț a fost cea de a spune NU. Încă învăț. Doar că am reușit să observ niște lucruri.

Din dorința de a învăța, pe care mă bucur că încă o am, nu reușeam să detectez punctul în care lecția mea se separă (ca sens) de lecția celuilalt, pentru ca DA - în oricare situație de viață toți cei implicați învață, iar lecțiile pe care le învățăm fiecare sunt diferite.

            Am ajuns la concluzia că procesul de învățare, dacă ne dorim ca interacțiunea umană din care învățăm să fie armonioasă, este o artă. În cadrul acesteia, a spune NU este și aceasta o artă.

            Cum detectăm punctul în care este necesar să spunem NU fără să refuzăm lecția?

            Eu cred că acest punct devine vizibil în momentul în care cineva insistă să ne impună părerea proprie despre o anume problemă sau un anume subiect. Pentru că între a ne spune părerea și a o impune celorlalți este o diferență, chiar dacă uneori greu de detectat. Cred că verbul „a insista” pe care l-am folosit mai sus arată această diferență.

            Desigur că am întâlnit cu toții situații în care cel/cea din fața noastră își arogă rolul de „profesor” și ne obligă să învățăm o lecție de care el/ea crede că avem nevoie. După părerea mea, acesta este punctul în care libertatea la o părere proprie ne este încălcată și devine necesar acel NU. În cazul când reușim să rostim NU-ul, rămâne doar să fim împăcați cu faptul că l-am spus.

            După cum spuneam într-un alt articol, am lucrat mulți ani în sistemul de învățământ. Am trăit pentru o vreme în conceptul eronat în care credeam că doar elevii învață de la mine. Și spun eronat deoarece destul de repede mi-am dat seama că am învățat enorm de la cei în fața cărora aveam impresia că le sunt profesor. Drept pentru care acum le mulțumesc.

            Dar cele mai frumoase momente pe care le-am trăit în sistem au fost acelea în care am reușit să vorbesc cu elevii de la suflet la suflet, momente în care respectul nu venea din rolurile noastre profesor/elev ci venea de la sine, reciproc, într-un mod necondiționat.

            Așa am ajuns să accept că rolurile profesor/discipol sunt interschimbabile iar când procesul de învățare se face de la suflet la suflet aceste roluri își pierd sensul. Pentru că sufletul nu are noțiunea de roluri, nu cunoaște competiția pentru o identitate anume, cunoaște doar blândețea.

            Aceste lucruri m-au condus către  părerea că în orice proces de învățare, fie că este vorba despre sistemul de învățământ fie că este vorba despre Viață, este necesară o nouă abordare și anume cea pe care o numesc de la suflet la suflet, lipsită de orice presiune și de orice impresie/iluzie personală că eu aș ști mai bine ce e mai bine pentru celălalt.

*** Mai jos - imagini de la întâlnirile lui Mooji (despre care am scris aici - click!) - un minunat exemplu de coexistență a înțelepciunii alături de blândețe, imagini care se pot vedea mai bine... cu sufletul.

Cu drag >:D<