Stările
de neputință există. Cu toții le avem, chiar dacă diferă adâncimea și durata
lor. Când apar, cu toții fugim de ele și nu vreau să fac o comparație relativ
la felul în care fugim deoarece bănuiți care ar fi aceea.
Pentru
oamenii care merg la serviciu fără pasiune, pentru cei care au o familie, rate
la bancă și griji cât să nu le rămână timp pentru nimic altceva, rutina zilnică
acoperă ca o ceață realitatea dar funcționează și ca o carapace protectoare
care nu lasă vizibilitate prea mare asupra adâncimii stărilor de neputință. Ceva
în genul "ce nu ai timp să observi nu te macină". Sau ca o anestezie.
Alți
oameni observă stările "negative" dar le neagă rapid existența luând din
dezvoltarea personală doar ideea "gândește pozitiv și totul va fi bine"
considerând că asta este de ajuns. Posibil să funcționeze pentru o vreme.
Însă
pentru persoanele preocupate de autocunoaștere și de propria dezvoltare (care
din fericire sunt tot mai multe), stările de neputință pot să dărâme lucruri
construite cu greu în luni sau chiar ani de muncă interioară. Aici lucrurile se
complică.
Oricărui
om din ultima categorie îi place să spună că totul e ok, că munca de dezvoltare
a dat rezultate și că stările de tristețe, de pesimism, de negativitate (sau
căderile în general) au dispărut. Dar asta ar însemna să privim doar suprafața stărilor prin care trecem. Mii de articole s-au scris și se scriu în fiecare zi pe
hârtia reală sau virtuală despre cum au reușit oamenii să iasă din astfel de
stări. Fiecare dintre aceste articole oferă tehnici și numeroase metode în 3
puncte, 7 pași sau "n" etape prin care promit garanții în ceea ce privește
depășirea stărilor de neputință oricare ar fi natura acestora. Sunt sigură că
ați citit astfel de titluri, internetul abundă. Dar oare se rezolvă lucrurile în profunzime în oricare caz?
De
asemenea, articolele motivaționale și video-urile din aceeași gamă funcționează
pentru o vreme dar probabil știți că impulsul lor nu ne poate ține la infinit departe de propriile
stări.
Astfel,
dezamăgirea apare din nou în numeroase cazuri când stările revin parcă mai în
forță. Și atunci e posibil să ne întrebăm unde am greșit, de nu reușim să
atingem starea mult dorită de echilibru sau de ce aceasta durează mult mai
puțin decât ne-am așteptat.
Experiențele
mele și ale celor pe care îi cunosc mi-au arătat că dezamăgirea pe care o
produce neputința de a depăși starea de neputință și autoînvinuirea că greșim
undeva este mult mai aspră decât neputința inițială în sine. Sper că nu sună chiar atât
de complicat (și nu, nu e o greșeală în fraza precedentă, expresia unde se
repetă cuvântul neputință am scris-o intenționat), vorbesc aici despre gândul din spatele gândului inițial. Adică vreau să spun: e mai simplu
să încerci să ieși dintr-o stare când mintea nu complică lucrurile și e mult
mai greu când o lași să facă asta.
Când
omul este pe un drum al cunoașterii de sine, adică după ce și-a dat silința să
observe și să accepte sau să transforme diversele sale aspecte (link), am observat că
o stare de neputință funcționează ca un buldozer care mătură totul în cale. Și
nu vorbesc aici de stările de lipsă de voință cu care s-ar putea confunda. Mă
refer la starea în care omul simte că a făcut tot ce i-a stat în puteri și totuși
simte că ceva îl oprește asemeni unui zid - ceva a cărei semnificație logică
lipsește. În astfel de cazuri ne apar în minte expresii de genul "însemnă că nu
am învățat/nu cunosc destul", "nu am acceptat destul", "nu-s în stare de fapt de
nimic", "poate că așa mi-e scris", "unde mi-e curajul pe care am crezut că îl am?", etc.
Am
ajuns la concluzia că ceva ne scapă când ne luptăm să îndepărtăm cu orice preț (!)
astfel de stări. Că acest tip de abordare face parte din negarea unei părți din firescul lucrurilor. Nu am
neapărat un fir logic (rațional) să argumentez ceea ce simt și ce am spus aici. Dar...dacă
stările de neputință sunt "pauzele" de care ființa în întregul ei are nevoie
pentru a se reseta? Dacă aceste pauze neplăcute sunt suportul
indispensabil al stărilor de bucurie ce se vor naște? Dacă aceste stări au un
rost (fac parte din firesc) exact în aceeași măsură în care stările de bucurie
au? Dacă mintea noastră nu este încă în măsură să cuprindă întregul mister al stărilor de
neputință?
Da, după muuulte, muuulte analize, am ajuns la concluzia că aceste stări sunt într-adevăr momentele (perioadele) în care e necesar să dăm drumul credințelor vechi pentru a ne adapta unor noi credințe ce corespund unei noi realități. Aceste stări sunt pe atât de grele (fix) pe cât de multă rezistență opunem schimbării. Dacă nu am opune rezistență schimbării, nu ar exista nici efort și nici suferință. Cu alte cuvinte, dacă am lăsa să plece tot ceea ce e necesar să plece, dacă am înțelege că schimbarea este singura constantă din Univers, atunci viața s-ar desfășura cu adevărat LIN.
Posibil să nu fiți de acord cu aceste explicații, e un lucru firesc. E mai puțin important să găsim aceleași răspunsuri. Ce este cu adevărat important e faptul că întrebările ne ajută să menținem clară flacăra lucidității în momentele de cumpănă ale vieții. Mie cel puțin, aceste
întrebări mi-au dat o altă perspectivă asupra stărilor prin care am trecut și
prin care mai trec câteodată în această realitate (link).
O altă perspectivă despre subiect se găsește aici (link).
***
Recomand cu încredere (măcar) una dintre cărțile lui Brené Brown (trei dintre ele au fost traduse în limba română (transport gratuit oriunde în țară pentru orice comandă):
- "Ridică-te din propria ta cenușă mai puternic ca oricând" - comandă online aici-link;
***
Dacă ești pentru prima dată în acest spațiu virtual, îți urez bun venit! Poți căuta un subiect care să-ți placă utilizând listele "Articole recomandate", cuvintele cheie și căsuța "caută" din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
cu drag ♥
5 comentarii:
Mintea polarizeaza: bine-rau, frumos-urat, materie-spirit. "Starile" apar in urma siturarii la un pol, dar e doar o etapa de intergrare a eului (cum scrie si in finalul articolului - mintea nu e in stare sa le cuprinda). Etapa spre ce? Spre constiinta.
“Let your soul stand cool and composed before a million universes."
- Walt Whitman
Am invatat sa nu mai separ aceste stari, sa le consider pur si simplu o treapta, ce e drept mai alunecoasa care duce tot spre acelasi ideal sau poate chiar un test a celor invatate pana acum. Un articol al unei prietene, un suflet drag mie, spunea cam asa:.." atunci cand jocul e mai complicat ...DANCE HARDER"
Da, si eu sunt de parere ca fiecare alunecare, sau cadere, fiecare moment de neputinta reprezinta ceva normal. Ceva care trebuia sa se intample astfel incat viitorul sa fie bun. Si sa ajungi sa fii impacat si multumit.
Cata vreme fiecare om experimenteaza astfel de momente nu este deloc ceva gresit sa le acceptam. Fara sa le descoasem prea mult, sa le acceptam ca facand parte din viata. Numai ca oamenii considera ceva firesc bucuria si ceva nefiresc dezamagirea.
Cine reuseste sa creeze intre ele un echilibru va fi mai bine. Cred eu.
Patericul soune că aceste stări de neputință ne sunt date pentu smerirea noastră. Trebuie să luptăm cu ele, dar nu fățiș, ci doar schimbând ceea ce făceam de obicei, dormînd sau rugându-ne. Da, și somnul este o armă, așa spun sfinții părinți: dacă te simți prea slab ca să lupți, dormi până ce trece neputința.
Și, desigur, ieșirea din ele vine doar cu ajutorul harului...
Dar cred că e bună și interpretarea ta: aceea că stările de neputință pot fi un fel de ”pauză necesară” pentru reîncărcarea bateriilor organismului.
Totul se leagă în viața spirituală, și un fenomen poate avea mai multe sensuri.
E bine să ne vede din când în când neputințele, ca să nu ne mândrim cu virtuțile noastre ! Cel puțin, așa spun vechii învățători.
Nu pot sa cred ca dau tocmai acum peste acest articol si comentariile lui...! Acum, intr-o perioada ce tine de ceva vreme, in care ma regasesc intr-o neputinta, debusolare, dezechilibru, goliciune, vid, cum n-am fost nici in momente cu adevarat grele. Trebuie sa spun ca nu am luptat in niciun fel. M-am lasat dusa pentru ca n-am putut opune nicio rezistenta. Pana la limita insuportabilului. Pana cand am simtit ca ceva va face "click" si undeva, in suflet, in creier nu stiu - ceva se va rupe. Definitiv. Atunci L-am intrebat: "cu ce te-am suparat?". "Ajuta-ma. Eu nu mai pot." De-o zi incoace incep sa-mi revin. Nu mi-am inchipuit ca exista oameni care sa fi trecut prin ceva similar... Toti par atat de "vii", de plini de preocupari, de vointa, de vitalitate. Incepusem sa ma intreb ce e cu mine, de ce boala sufar? La o amanuntita analiza toate sunt in regula: nu imi lipseste nimic, am o familie frumoasa, am copii frumosi, material e relativ bine. Si atunci? De ce? Unde? De unde? Pana cand? Pana cand I-am vorbit smerita, umilita de propria-mi neputinta, din adancul sufletului si cu toata durerea. E real tot ce va scriu. Si mai stiu ca nu e depresie, pentru ca sufar. E o tristete si o suferinta continua, grea, apasatoare. Adina, mi-ar fi de mare ajutor daca am putea schimba cateva opinii prin mail pe tema asta. M-ar ajuta sa le trec mai usor pe viitoarele - stiu ca vor mai fi...Multumesc pentru articol!!!
Trimiteți un comentariu