Misterul stărilor de neputință

Stările de neputință există. Cu toții le avem, chiar dacă diferă adâncimea și durata lor. Când apar, cu toții fugim de ele și nu vreau să fac o comparație relativ la felul în care fugim deoarece bănuiți care ar fi aceea.

Pentru oamenii care merg la serviciu fără pasiune, pentru cei care au o familie, rate la bancă și griji cât să nu le rămână timp pentru nimic altceva, rutina zilnică acoperă ca o ceață realitatea dar funcționează și ca o carapace protectoare care nu lasă vizibilitate prea mare asupra adâncimii stărilor de neputință. Ceva în genul "ce nu ai timp să observi nu te macină". Sau ca o anestezie.

Alți oameni observă stările "negative" dar le neagă rapid existența luând din dezvoltarea personală doar ideea "gândește pozitiv și totul va fi bine" considerând că asta este de ajuns. Posibil să funcționeze pentru o vreme.

Însă pentru persoanele preocupate de autocunoaștere și de propria dezvoltare (care din fericire sunt tot mai multe), stările de neputință pot să dărâme lucruri construite cu greu în luni sau chiar ani de muncă interioară. Aici lucrurile se complică.

Oricărui om din ultima categorie îi place să spună că totul e ok, că munca de dezvoltare a dat rezultate și că stările de tristețe, de pesimism, de negativitate (sau căderile în general) au dispărut. Dar asta ar însemna să privim doar suprafața stărilor prin care trecem. Mii de articole s-au scris și se scriu în fiecare zi pe hârtia reală sau virtuală despre cum au reușit oamenii să iasă din astfel de stări. Fiecare dintre aceste articole oferă tehnici și numeroase metode în 3 puncte, 7 pași sau "n" etape prin care promit garanții în ceea ce privește depășirea stărilor de neputință oricare ar fi natura acestora. Sunt sigură că ați citit astfel de titluri, internetul abundă. Dar oare se rezolvă lucrurile în profunzime în oricare caz?

De asemenea, articolele motivaționale și video-urile din aceeași gamă funcționează pentru o vreme dar probabil știți că impulsul lor nu ne poate ține la infinit departe de propriile stări.

Astfel, dezamăgirea apare din nou în numeroase cazuri când stările revin parcă mai în forță. Și atunci e posibil să ne întrebăm unde am greșit, de nu reușim să atingem starea mult dorită de echilibru sau de ce aceasta durează mult mai puțin decât ne-am așteptat. 

Experiențele mele și ale celor pe care îi cunosc mi-au arătat că dezamăgirea pe care o produce neputința de a depăși starea de neputință și autoînvinuirea că greșim undeva este mult mai aspră decât neputința inițială în sine. Sper că nu sună chiar atât de complicat (și nu, nu e o greșeală în fraza precedentă, expresia unde se repetă cuvântul neputință am scris-o intenționat), vorbesc aici despre gândul din spatele gândului inițial. Adică vreau să spun: e mai simplu să încerci să ieși dintr-o stare când mintea nu complică lucrurile și e mult mai greu când o lași să facă asta.

Când omul este pe un drum al cunoașterii de sine, adică după ce și-a dat silința să observe și să accepte sau să transforme diversele sale aspecte (link), am observat că o stare de neputință funcționează ca un buldozer care mătură totul în cale. Și nu vorbesc aici de stările de lipsă de voință cu care s-ar putea confunda. Mă refer la starea în care omul simte că a făcut tot ce i-a stat în puteri și totuși simte că ceva îl oprește asemeni unui zid - ceva a cărei semnificație logică lipsește. În astfel de cazuri ne apar în minte expresii de genul "însemnă că nu am învățat/nu cunosc destul", "nu am acceptat destul", "nu-s în stare de fapt de nimic", "poate că așa mi-e scris", "unde mi-e curajul pe care am crezut că îl am?", etc.

Am ajuns la concluzia că ceva ne scapă când ne luptăm să îndepărtăm cu orice preț (!) astfel de stări. Că acest tip de abordare face parte din negarea unei părți din firescul lucrurilor. Nu am neapărat un fir logic (rațional) să argumentez ceea ce simt și ce am spus aici. Dar...dacă stările de neputință sunt "pauzele" de care ființa în întregul ei are nevoie pentru a se reseta? Dacă aceste pauze neplăcute sunt suportul indispensabil al stărilor de bucurie ce se vor naște? Dacă aceste stări au un rost (fac parte din firesc) exact în aceeași măsură în care stările de bucurie au? Dacă mintea noastră nu este încă în măsură să cuprindă întregul mister al stărilor de neputință? 

Da, după muuulte, muuulte analize, am ajuns la concluzia că aceste stări sunt într-adevăr momentele (perioadele) în care e necesar să dăm drumul credințelor vechi pentru a ne adapta unor noi credințe ce corespund unei noi realități. Aceste stări sunt pe atât de grele (fix) pe cât de multă rezistență opunem schimbării. Dacă nu am opune rezistență schimbării, nu ar exista nici efort și nici suferință. Cu alte cuvinte, dacă am lăsa să plece tot ceea ce e necesar să plece, dacă am înțelege că schimbarea este singura constantă din Univers, atunci viața s-ar desfășura cu adevărat LIN.

Posibil să nu fiți de acord cu aceste explicații, e un lucru firesc. E mai puțin important să găsim aceleași răspunsuri. Ce este cu adevărat important e faptul că întrebările ne ajută să menținem clară flacăra lucidității în momentele de cumpănă ale vieții. Mie cel puțin, aceste întrebări mi-au dat o altă perspectivă asupra stărilor prin care am trecut și prin care mai trec câteodată în această realitate (link).

O altă perspectivă despre subiect se găsește aici (link).

***

Recomand cu încredere (măcar) una dintre cărțile lui Brené Brown (trei dintre ele au fost traduse în limba română (transport gratuit oriunde în țară pentru orice comandă):

- "Ridică-te din propria ta cenușă mai puternic ca oricând" - comandă online aici-link;

***

Dacă ești pentru prima dată în acest spațiu virtual, îți urez bun venit! Poți căuta un subiect care să-ți placă utilizând listele "Articole recomandate", cuvintele cheie și căsuța "caută" din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept

cu drag  ♥