Distanța dintre Admirație și Dispreț

Deși la prima vedere s-ar putea crede că admirația și disprețul sunt polii opuși ai unei axe, în viața cotidiană distanța dintre ele este una foarte mică, trist de mică, din oricare unghi am privi.

Mi s-a întâmplat (și probabil și vouă) să „cad” în admirație pentru cineva sau altcineva cu diverse calități, abilități, talente, etc. Apoi, nu știu cum, dar s-a întâmplat ca la un moment dat să apară ceva - o întâmplare sau un amănunt - care scădea lumina admirației, uneori până la zero și, privind mai departe în trecut, am observat că reacția putea chiar să tindă spre disprețuirea persoanelor pe care inițial le admirasem.

Se pare că acesta este un mecanism destul de obișnuit în societatea în care trăim deoarece oricine poate observa cât de des se întâmplă asta la scară mică (prieteni, cunoștințe) dar mai ales la scară mare și, mai ușor de observat, în media (tv, radio, ziare, bloguri, rețele de socializare, etc).

M-am întrebat de ce se întămplă asta, unde „dispar” calitățile de admirat când scade admirația și cum anume se transformă admirația în dispreț? Iată o variantă de răspuns fără pretenția de a fi singura.

***

Cred că admirația se naște în noi în momentul când nu reușim să vedem în noi înșine calitățile, abilitățile sau talentele pe care le vedem în ceilalți și pe care ni le dorim.

Mai cred că admirația are mai multe nuanțe (asemeni tuturor reacțiilor noastre), nuanțe care ar putea fi puse pe o scară în care unul dintre repere este admirația „clasică” - cea care naște așteptări și care este strict determinată de împlinirea acelor așteptări pe termen lung, iar celălalt reper este admirația detașată, necondiționată.

(Notă: În cele ce urmează mă refer doar la oamenii autentici care nu fac nimic pentru a fi admirați, NU la cei care-și fabrică singuri o imagine (un piedestal) în ochii celorlalți.)

În general, când admirația vine la pachet cu așteptările, admiratorul pune persoana admirată pe un piedestal (metaforic) și îi confiscă dreptul de a se comporta altfel decât prin confirmarea calităților cu pricina.

Când apare ceva cât de mic care nu este aliniat cu așteptările admiratorului, persoana admirată este repede dată jos de pe piedestal iar dacă lucrurile ar rămâne așa totul ar fi bine. Însă de obicei lucrurile merg intantaneu mai departe și persoana ex-admirată este „micșorată” (= i se șterg calitățile și tot ce-a făcut bun cu un burete) până la stadiul în care este strivită cu dispreț, ironie și sarcasm.

Vedem/auzim asta zilnic în media în cazul persoanelor din lumea mondenă și nu numai, dar și  uitându-ne în jurul nostru în imediata „apropiere”. * Bineînțeles nu aș putea vorbi despre asta dacă nu aș fi observat propriile mecanisme. Și bineînțeles nu aș fi putut observa și mai bine dacă nu aș fi fost pusă la colț chiar și fără a fi admirată pentru ceva anume :))

Oriunde am privi putem spune că există o sete de a strivi oameni. Există o sete de a disprețui. O sete de a-l pune jos pe aproapele nostru.

M-am întrebat de ce. Cred că cea mai probabilă cauză (sau măcar una dintre ele) ar fi aceea că în momentele în care oamenii îi pun pe alții la pământ, cei care de obicei se simt „mici” ajung să se simtă pentru puțin timp ceva mai „mari”. Spun pentru puțin timp deoarece acest sentiment nu e unul durabil. Ne comparăm unii cu ceilalți indiferent dacă vrem sau nu deoarece comparația este unul dintre programele după care rulează mintea noastră (și se întâmplă instantaneu).

O cauză profundă a mecanismului prin care apare disprețul este neacceptarea de sine a fiecăruia. Deoarece felul în care îi acceptăm pe ceilalți reflectă fix măsura în care ne acceptăm pe noi înșine. Și asta pentru că: exteriorul reflectă mereu ceea ce este în interiorul nostru - legea Universului cel mai greu de acceptat.

Practic, calitățile omului pe care l-am admirat inițial nu dispar în mod real ci sunt ascunse privitorului de neacceptarea față de celelalte părți ce-i întregesc ființa (neacceptare ce-și are rădăcina în negarea unor aspecte din noi înșine = umbră). Trist, nu-i așa? Mie cel puțin așa îmi pare.

E trist deoarece se ajunge uneori la minimalizarea valorii unor fapte, acțiuni, creații - doar pe motiv că omul care le-a creat nu e unul „perfect” în viziunea/conform așteptărilor celui care face judecata.

***

Cred că trăim vremuri în care putem și este strict necesar să renunțăm la acest mecanism de transformare a admirației în dispreț, odată ce este unul deja cunoscut și înțeles. Aici sigur nu mă refer la acest articol :))) ci la cărțile serioase care există pe acest subiect (neacceptările legate de umbra noastră), cărți scrise de autori cunoscuți precum Debbie Ford și Adrian Nuță.

Articole conectate cu subiectul: Umbra noastră cea de toate zilele, Oglindă, oglinjoară, ce-a mai rămas de... integrat? și documentarul din "musai list" Efectul Umbrei.

Recomand cu căldură câteva cărți care îmi sunt foarte dragi: (toate beneficiază de transport gratuit indiferent de valoarea comenzii):

"Partea întunecată a căutătorilor de lumină" -Debbie Ford- comandă online aici-link ;
"De ce oamenii buni fac lucruri rele" -Debbie Ford- comandă online aici-link;
"Secretul umbrei" -Debbie Ford- comandă online aici-link ;
"Darul imperfecțiunii" -Brene Brown- comandă online aici-link;
"Efectul umbrei" - Debbie Ford, Deepak Chopra și Marianne Williamson - comandă online aici-link.

***

Dacă este prima dată când ai pășit pragul acestui mic univers, îți urez bun venit! Sper ca ceea ce vei găsi aici să-ți aducă măcar un strop de informație și un dram de bucurie în plus. Listele "Articole recomandate" și cea a cuvintelor cheie din coloana din dreapta te pot ajuta să găsești mai ușor un subiect care îți place. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept

cu drag  💗

Despre ironie și sarcasm / Despre Dreptul Suprem de a ALEGE

Am amânat acest subiect destul de mult timp pentru că este unul foarte delicat și în același timp foarte incomod. Nouă oamenilor nu ne place să vorbim despre lucruri incomode. Preferăm să le evităm. Dar vine o vreme când lucrurile se vor spuse și în astfel de momente este destul de greu să păstrezi tăcerea.

Pentru unii dintre voi lucrurile pot părea clare și este posibil să nu găsească importantă legătura dintre cuvintele din titlu. Însă experiențele pe care le-am observat în ultima vreme mă determinat să vorbesc astăzi despre această legătură.

În lumea în care trăim, în ultimul timp s-au acutizat multe lucruri ce vizează comparația dintre oameni, printre care consider că judecata îndreptată spre „Celălalt” (voi folosi acest nume generic pentru Omul de lângă noi) a atins un maxim periculos.

În decursul istoriei omenirii rostul primordial/esențial al comparației a fost de a ne autocunoaște, de a ne putea autodefini și în final de a ne redescoperi Unicitatea, dar și de a afla ce ne-am dori să îmbunătățim la noi înșine pentru a fi mai buni decât Celălalt/Ceilalți.

Teoria Comparației Sociale propusă de Leon Festinger în anul 1954 arată că oamenii utilizează două tipuri de comparații: comparația socială ascendentă (cu oamenii mai performanți) și cea descendentă (cu cei mai puțin performanți), ambele fiind la fel de utile pentru autocunoaștere și autodefinirea individuală.

Astfel, comparația ascendentă ne-a ajutat să ne impulsionăm, să ne dorim mai mult de la noi înșine, iar cea descendentă, în esență, să ne creștem stima de sine.

Dacă lucrurile s-ar fi oprit la acest context/înțelegere am fi trăit într-o lume care ar arăta cu totul altfel decât cea pe care o vedem astăzi. Deși teoria de mai sus a apărut abia în 1954, conceptele sunt studiate de foarte mult timp, astfel încât chiar și Aristotel a avut ideea că lucrurile vor degenera iar comparația între oameni va duce la accentuarea intoleranței și separării în societate.

Da. Lucrurile au degenerat. Și cred că au atins un maxim în vremurile pe care le trăim.

Astăzi, comparația ascendentă dusă la extrem a adus și aduce frustrări de genul „nu sunt la fel de bun ca X”, „nu voi ajunge niciodată la fel de competitiv ca Y”, determinând mulți oameni să clacheze în fața provocărilor lumii noastre bazată excesiv pe competiție. La polul opus, comparația descendentă dusă la extrem a ridicat ego-ul pe culmi nebănuite determinând mulți oameni să adopte atitudini care „sfărâmă” semenii (presupuși) neperformanți prin: ironii, sarcasm, umilințe și violență psihică sau emoțională de la cea mai subtilă până la cea directă.

Doamna Cristiana Alexandra Levițchi (psihoterapeut și psiholog clinician) spunea într-un articol (aici) că „ironia și sarcasmul sunt doar frustrare și invidie puse în cuvinte” și că „a-l judeca pe altul mereu și mereu nu înseamnă decât a te judeca pe tine”. Deși se știe acest lucru - este destul de greu de acceptat dacă suntem prea „prinși” de valul judecății a tot ce există în exterior.

Din punct de vedere energetic, ironia, sarcasmul sunt energii dulci, tentante, care ne hrănesc și ne ajută să umplem golul interior, acel „ceva” care ne lipsește pentru a fi în pace și armonie cu noi înșine și cu lumea exterioară. Ironia, sarcasmul, bârfa sunt metode clasice de vampirism energetic. Este bine de știut pentru ca atunci când o facem să fim conștienți de ceea ce facem.

Dar acest mod de a umple golul interior funcționează numai pentru o vreme. Dacă suntem suficient de sinceri cu noi înșine putem recunoaște măcar singuri în fața oglinzii că droguri precum ironia și sarcasmul nu ne vor ține la infinit departe de ceea ce negăm ca și conținut interior. Le-am numit droguri pentru că exact așa funcționează, dau dependență.

Această metodă de a-l înjosi pe Celălalt doar ca să ne simțim noi mai bine este una care ajunge să se întoarcă la un moment dat împotriva noastră. Este o lege universală. Și atunci când energia se întoarce ne mirăm de ce ni se întâmplă.

Am fost de-a lungul vremii în ambele situații. Așa am ajuns să cunosc gustul ironiei și sarcasmului de ambele părți: a celui care le practică și a celui care le primește. Așa am ajuns să cunosc cât durează starea de bine obținută ca rezultat al înjosirii Celuilalt și starea de rău pe care o simte cel înjosit.

Probabil și voi ați fost măcar o dată în fiecare dintre cele două situații.

Cum ne putem opri din acest joc? Cum ne putem opri din a-i judeca/ironiza pe ceilalți?

Simplu. Atunci când suntem tentați să ironizăm o persoană sau un grup de persoane e nevoie să ne amintim (cât mai profund) senzația pe care o simte cel ironizat. Empatie. Doar o respirație profundă și putem simți rezultatul următoarei noastre acțiuni.

Trăim vremuri în care cu greu ne amintim de Celălalt. Cu greu ne amintim că Celălalt este un Om ca și noi, are un suflet ca și noi, că a trăit experiențe traumatice care au lăsat urme adânci și răni nevindecate ca și ale noastre (chiar dacă experiențele au fost diferite). Faptul că nu ne amintim și nu ne preocupă aceste lucruri (când judecăm/ironizăm) obișnuim să-l punem pe seama lipsei timpului, pe seama faptului că ne deranjează ignoranța (cum, nu știu) și multe multe altele. Scuzele sunt ușor de găsit pentru oricine.

Cineva îmi spunea de curând că nu ironizează pe nimeni. Doar își spune părerea sub acea formă. Bună justificare :))

Este bine ca înainte de a ne spune părerea să ne amintim că:

FIECARE Om are DREPTUL SUPREM de a ALEGE ce e mai bine pentru el, de a ALEGE ce înseamnă acel bine, de a-și alege CREDINȚELE - fără a fi judecat sau ironizat pentru acestea.

Orice judecată asupra credințelor cuiva înseamna lipsa de respect și de considerație asupra acelui Om, înseamnă a-l considera mic și neputincios în a-și ALEGE propriile credințe. Înseamnă în esență încălcarea liberului său arbitru.

Este bine să fim conștienți de aceste lucruri în toate acțiunile noastre.

Da. Există stări în care nu putem construi, în care nu putem oferi nimic Celuilalt. Cu toții avem din când în când astfel de stări. În astfel de momente, decât să dărâmăm ceea ce construiește Celălalt pentru sine (așa, în felul lui, cu puterile lui, cu ideile lui - chiar dacă acestea nu coincid cu ale noastre) măcar să îl lăsăm în pace.

Așa cum am mai spus, nu putem co-crea o lume mai bună decât acceptându-ne reciproc, ajutându-ne reciproc și ieșind din sfera propriului Univers în întâmpinarea Universului celui de lângă noi. Putem trece mai ușor peste toate fiind blânzi unii cu ceilalți, fiind Împreună. ♥

***

"Fă tot ce te bucură și nimic din ceea ce inima ta nu simte să facă, dar nu uita să le oferi celor din jurul tău Libertatea de a face exact același lucru!" ©

Dacă este prima dată când ai pășit pragul acestui mic univers, îți urez bun venit! Sper ca ceea ce vei găsi aici să-ți aducă măcar un strop de informație și bucurie în plus. Listele "Articole recomandate", Resurse video, cea a cuvintelor cheie din coloana din dreapta și căsuța "caută" din aceeași coloană (sus) te pot ajuta să găsești mai ușor un subiect care îți place. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept

cu drag  ♥