Poate
nu e greu de observat cum societatea în care trăim şi din care facem parte se
scindează din ce în ce mai mult pe zi ce trece, oamenii devin din ce în ce mai
distanţi, mai reci, mai puţin sensibili la problemele semenilor.
Un
prim plan al acestei scindări, în sensul că e cel mai uşor de observat, este
separarea datorată potenţialului economic individual sau la nivel de familie.
Nu
neapărat într-o ordine anume, există apoi separarea determinată de potenţialul
intelectual - un potenţial cu care ne naştem dar pe care îl dezvoltăm apoi
fiecare după posibilităţi şi în funcţie de mediul în care ne ducem existenţa.
Separarea
la nivel de ideologii poate fi împărţită la rândul ei pe mai multe paliere cum
ar fi :
- separarea
determinată de sistemul general de valori pe care îl are fiecare om în parte şi
- delimitarea
ce s-a cristalizat destul de mult în ultimii ani bazată pe concepţiile
spirituale individuale dar mai ales acelea de grup.
La
ultima aş vrea să mă refer în mod special astăzi.
Dacă
privim în urmă în istorie, putem observă cu uşurinţă cum căutările spirituale
ale oamenilor au început din nevoia de a fi în armonie cu Divinitatea
(indiferent de religie), cu spiritul divin propriu dar nu în ultimul rând din
nevoia de armonie a fiecărui om cu semenii lui şi cu natură în general. Această
este ideea principala a gândurilor mele de astăzi.
Poate
că trecutul îndepărtat nu mai prezintă o importantă prea mare acum şi putem să
îl încadrăm foarte bine la experienţe din care cu toţii am avut de învăţat atât
la nivel individual cât şi la nivel de grup sau chiar de specie în general.
În
ultimii doi trei-ani însă, am observat că oameni din lumea spirituală cu un
profund nivel de cunoaştere vorbesc tot mai mult despre armonia care ar trebui
să existe între noi şi la nivel extins, global ceea ce nu poate decât să ne
bucure.
Mi
se pare trist totuşi că nu facem încă nimic concret, chiar dacă vremurile,
contextul social, sunt foarte potrivite.
Încă
mai există scindare, delimitare şi aş vrea să se înţeleagă prin aceste cuvinte
tot ce decurge din ele : intoleranţă faţă de alte sisteme de gândire,
neacceptare, conflict (chiar dacă numai de idei în general), etc.
Că
să nu fiu greşit înţeleasă, desigur şi această distanţare, delimitare, această
scindare socială este tot o experienţă care aduce cu ea un tip de cunoaştere
prin care a trebuit sau poate chiar mai trebuie să trecem.
Dar,
personal, mă gândesc că acum când am experimentat deja pentru atâta timp
fragmentarea, acum când suficient de mulţi oameni au devenit în mare măsură
conştienţi de mecanismul construirii realităţii (în sensul că intenţiile şi
gândurile noastre creează realitatea), mă gândesc că măcar acum ar trebui să ne
reamintim ideea de baza de la care au plecat căutările spirituale şi anume
ideea de armonie interioară dar şi cu semenii noştri.
Legat
de acesta, după cum ştiţi, în ultimii ani s-a vehiculat şi s-a accentuat din ce
în ce mai mult ideea că SUNTEM UNUL. Pentru cei care citesc pentru prima dată
această expresie voi dezvoltă puţin termenul spunând că: suntem UNUL prin
prisma faptului că toţi suntem oameni, toţi facem parte din aceeaşi specie în
primul rând, fără nici un fel de discriminare, fiecare dintre noi este o
exprimare, o manifestare a creaţiei lui Dumnezeu (indiferent cum l-am numi în
funcţie de religie), indiferent de culoarea pielii, indiferent de naţiunea din
care provenim sau de locul geografic vorbind unde ne-am născut, dar nu îl
ultimul rând indiferent de sistemul de credinţe sau de sistemul de valori
căruia îi aparţinem sau pe care ni l-am format pe parcurs. Sutem UNUL, adică
noi oamenii reprezentăm o mare familie dar nu în ultimul rând un imens
organism.
Este
de înţeles şi este firească nevoia de unicitate manifestată la nivel individual
sau de grup pentru că este o nevoie de baza a nostra a oamenilor, respectiv a
grupurilor.
Este
de înţeles şi este firească nevoia de a aparţine care este tot o nevoie de baza
a fiecărui om izvorâtă în primul rând dintr-o altă nevoie firească şi anume
aceea de a nu fi singur.
Înţeleg
perfect ambele nevoi de mai sus pentru că personal am experimentat un timp
destul de îndelungat nevoia de unicitate dar mai ales nevoia de a aparţine unei
ideologii, resectiv unui grup ce împărtăşeşte o ideologie din dorinţa de a găsi
un sistem de credinţe cu care să mi se suprapună peste sistemul propriu. Că o
paranteză pot spune că rezultatul acestor căutări proprii s-a soldat cu
înţelegerea faptului că nu rezonez în totalitate cu nici un sistem de credinţe
cunoscut, definit/denumit adică, ci numai cu fragmente din toate sistemele de
credinţă.
Am
înţeles într-un final că există un dar măreţ în “eşecul” de a găsi un grup,
respectiv un sistem de credinţe anume, şi anume faptul că am conştientizat că
fiecare dintre aceste sisteme de credinţă a fost şi încă sunt necesare în aceeaşi
măsură că şi paşi spre cunoaşterea profundă, că fiecare şi-a adus şi îşi aduce
contribuţia în felul sau spre a completă un puzzle uriaş numit conştiinţa umană
şi că fără unul dintre aceste sisteme de credinţă puzzle-ul ar rămâne incomplet
deci imperfect.
Revenind
la ideea de mai înainte şi anume că suntem unul, cred că este timpul să ne
RE-amintim că, în cazul când cineva aparţine unui grup cu o ideologie bine
definită, a delimita şi mai mult acesta ideologie de celelalte, a adânci şi mai
mult diferenţele din nevoia de unicitate a grupului, nu ne va apropia niciodată
de ideea de baza că SUNTEM UNUL, nici de armonia socială ce defineşte nouă era
la care visam cu toţii.
Ba
mai mult, sublinierea diferenţelor care se vehiculează momentan în lumea
virtuală sau chiar în unele prezentări sau workshop-uri, nu ne va aduce decât o
şi mai mare separare şi implicit o îndepărtare de ideea de UNU de care am
vorbit mai sus, o şi mai mare îndepărtare de armonia cu noi înşine şi cu
ceilalţi la nivel de societate.
Ne
naştem oricum diferiţi. Suntem UNICI oricum, acesta fiind un dar minunat cu
care ne naştem astfel că nu e nevoie să mai facem nimic pentru a ne delimita de
ceilalţi cel puţin nu din nevoia de unicitate.
Până
la urmă armonia cu noi înşine şi cu Divinitatea, oricum am defini-o, nu e un
concurs între noi şi ceilalţi ci între eu cea/cel de azi şi eu cea/cel de ieri.
Şi
dacă acest fapt este conştientizat deja, rămâne să facem pasul următor către
armonia cu semenii care va fi pasul decisiv spre nouă era pe care ne-o dorim cu
toţii, spre acel răi pe Pământ de care se vorbeşte.
Pasul
decisiv, poate şi cel mai greu, spre “iubeşte-ţi aproapele că pe ţine însuţi”
este trecerea de la toleranţă la acceptarea reală, urmată de respectul profund
faţă de “calea” spre adevăr a acestui frumos numit “aproapele nostru” chiar
dacă acea cale a aproapelui nu coincide cu calea noastră, a fiecăruia.
Nu
spun că până acum nu a existat toleranţă între diferitele cai spre cunoaştere.
A existat. Dar manifestată sporadic şi uneori doar că o amintire vagă a
principiilor de baza ale spiritualităţii.
Ideea
pe care doresc să o evidenţiez aici e că în vremurile speciale pe care le
trăim, vremuri caracterizate de o criză nu numai economică dar mai ales morală,
o criză de valori aş putea spune, a sosit momentul să ne reamintim că TOATE
sistemele de credinţă s-au născut tocmai că să ne apropie de Divinitate dar în
aceeaşi măsură să ne apropie unii de alţii că spirit, să armonizeze umanitatea
că mare familie ce este şi nu că să ne distanţeze că fiinţe şi mai mult cum s-a
ajuns acum.
Suntem
oameni. Deci avem un limbaj. Cuvinte care ajung idei, idei care ajung
concepţii, dar aceste concepţii, cel puţin în lumea spirituală, e nevoie să
păstreze legătură cu sursă să o numesc aşa, să păstreze legătură strânsă cu
ideea de UNU, cu ideea de UNITATE a noastră că o mare familie ce suntem şi cu
conexiunea care există deja în noi indiferent de sistemele de credinţă cărora
aparţinem sau pe care ni le-am format individual.
Titlul
acestui blog - “Un viitor posibil” - a fost ales din perspectiva ideii foarte
importante că viitorul este rezultatul direct al interacţiunii intenţiilor,
gândurilor şi acţiunilor noastre, după cum deja foarte mulţi oameni au aflat.
În
fapt există un număr infinit de viitoruri posibile datorită faptului că fiecare
dintre noi construieşte în felul sau viitorul prin gândurile şi acţiunile sale
iar aceste potenţiale interacţionează între ele oferind că rezultat realitatea
comună. Cu fiecare schimbare cât de mică se schimbă şi rezultatul interacţiunii
adică viitorul cel mai probabil. Un lucru cred însă că există în comun şi anume
faptul că TOŢI ne dorim un viitor mai bun, TOŢI ne dorim o societate în care să
existe acceptare, respect reciproc şi iubire între semeni.
De
aceea consider că a venit timpul că măcar cei ce lucrează efectiv în lumea
cunoaşterii, mă refer la cei ce oferă workshop-uri, cursuri de iniţiere sau
altele asemenea, dar şi cei care fac parte din diverse grupuri şi ÎMPREUNĂ noi
TOŢI să punem ACUM accentul mai mult pe trăsăturile comune decât pe diferenţele
dintre noi, să punem împreună umărul la apropierea noastră că semeni, să fim
mai conştienţi de faptul că formăm o mare familie, un imens organism care e
firesc să ajungă să funcţioneze după atâta timp în ARMONIE.
Osho
spunea : "Armonia este imposibilă, deoarece fiecare individ este fragmentat în
interior, iar această fragmentare este proiectată asupra societății. Și până
când această divizare interioară nu este dizolvată, realizarea proiectului
utopic al unei societăți armonioase rămâne de neatins."
Cred cu convingere că în aceste momente trăim deja timpul când suficient de mulți oameni și-au găsit
luciditatea, şi-au dizolvat divizarea interioară şi au conştientizat că suntem
conştiinţă înainte de orice alt aspect fizic şi de aceea cred că e nevoie să
facem pasul următor de la toleranţă la respectul profund şi apoi la
manifestarea înțelegerii și iubirii reale a aproapelui.
***
În cazul în care este prima dată când ai ajuns pe această pagină, îți spun bine ai venit! Sper ca ceea ce vei găsi să răspundă întrebărilor tale, astfel încât să-ți placă să te întorci din când în când. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
cu drag 💗
.jpg)