.JPG)
Pentru că experiențele vieții ne modelează în mod diferit pe fiecare, fiecare cuvânt, oricât de simplu, creează în noi reverberații mentale și emoționale diferite.
Dintre toate câte există, cuvintele "normal" și "normalitate" au, probabil, atâtea sensuri câți oameni există. În DEX: NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. - "Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural." Dar ce este firesc pentru un om poate fi nefiresc pentru un altul, iar de aici rezultă în cascadă o mulțime de înțelegeri și percepții diferite.
Am început astfel deoarece doresc să vă împărtășesc astăzi câteva gânduri despre un subiect foarte delicat și incomod pentru cei mai mulți oameni – moartea. E greu de scris un articol care inspiră normalitate despre un subiect care în cultura noastră inspiră teamă (aproape) tuturor și prin urmare creează respingere sau în cel mai "bun" caz întristează. În plus, găsindu-l aici, pe un blog de dezvoltare personală, s-ar putea naște întrebări precum: "Ce ar putea căuta un articol despre moarte într-un loc care ar trebui să inspire încredere în viață și în creșterea noastră?", "Cum ar putea un astfel de text să inspire?"
Și totuși.., moartea este singura certitudine a vieții. E cel mai... "normal" lucru care se întâmplă în această realitate. Iar dintr-un anume punct de vedere, a privi în față realitatea așa cum este ea e cel mai bun punct de plecare în antrenarea pentru adaptare, flexibilitate și creștere personală, pentru a deveni conștienți în cel mai profund sens al cuvântului.
Noi, oamenii, fugim de lucrurile triste, dureroase, dar uităm că tocmai acestea pun în evidență prin contrast lucrurile bune, bucuria și tot ce este cu adevărat valoros și ne dorim în viață. De aceea uneori simt discriminarea pe care o facem între "bine" și "rău" ca pe o nedreptate, ca pe ceva ce simt să îndrept, să apropii de câte ori vorbesc despre asta, pentru a ușura celor care citesc înțelegerea dualității, acceptarea acesteia ca necesitate a învățării și trecerea dincolo de ea.
Și ce altceva decât moartea ne-ar putea face să prețuim mai mult Viața și Darurile ei..?
***
S-au împlinit trei săptămâni și două zile de când mama mea a plecat din această lume.
A fost și va rămâne omul de la care am primit cele mai multe daruri alături de Darul Vieții, de la care am învățat cele mai multe lucruri. Desigur, nu am fost conștientă de toate aceste daruri în timpul copilăriei, în adolescență și destulă vreme după. Și asta s-a întâmplat deoarece nu gândeam ca acum și nu cunoșteam importanța analizei experiențelor de viață în cadrul contextului împreună cu conexiunile dintre ele.
A fost un om care a iubit viața și a știut să o prețuiască, nu pentru că a citit asta în cărți ci deoarece i se părea ceva normal. Deși a fost retrasă de la școală înainte de a termina gimnaziul, pentru a-l crește pe fratele mai mic, cărțile i-au rămas prieteni dragi pentru toată viața. Iubea literatura dar și istoria, era pasionată de cărțile care conțineau descrieri amănunțite ale modului de viață în diverse etape ale dezvoltării omenirii.
A fost pasionată de croitorie încă de la vârsta de șapte-opt ani când și-a confecționat singură o păpușă de cârpă, nu pentru a se juca, ci pentru a avea cui să-i coase diverse hăinuțe. A transformat apoi pasiunea în meserie păstrând intactă bucuria de-a lungul întregii vieții. Mi-amintesc cum îi străluceau ochii de fiecare dată când termina câte o rochie a unei cliente, vreo perdeluță sau alte lucrușoare pentru casă și le strângea la piept pe fiecare de parcă acestea ar fi fost ființe cărora ea le-a dat viață. Într-un fel, așa și era. La ea am observat pentru prima dată acea strălucire chiar dacă în copilărie nu știam de unde vine. Pentru că a învățat și s-a perfecționat singură în tainele acestei meserii, nu a avut certificate sau diplome care să "ateste" priceperea ei, astfel încât a lucrat doar de acasă. Asta mi-a permis să fiu martora reacțiilor clientelor care erau uimite cum de le găsea fiecăreia modelul potrivit astfel încât să le avantajeze indiferent de măsurile pe care le purtau.
A iubit foarte mult florile și toate plantele, pământul și toate animalele. Cu fiecare floare pe care o planta avea o relație de suflet, comunica într-un fel anume și nu era de mirare că acestea creșteau cu drag, făcându-i parcă fiecare câte un dar special. Nu mai povestesc de modul în care comunica cu pisicile pe care le avem sau cu cățelușa care a făcut parte din familie pentru o perioadă.
Deși nu a fost scutită de provocările vieții, nu-i plăcea să se plângă de nimic. Oricât de greu i-ar fi fost, știa cumva că poate să răzbată, că are puterea de a depăși obstacolele, iar asta se citea mereu pe chipul ei.
Nu-i plăcea să vorbească despre iubire. Dar tot ceea ce făcea erau dovezi de iubire, pentru mine, pentru tatăl meu, pentru viață și Univers, iar faptele, considera ea, sunt mai importante decât a vorbi despre asta. Mi-amintesc cum la un moment dat luase de pe biroul meu una dintre cărțile lui Paul Ferrini (link), iar după câteva zile mi-a spus că-i ciudat că se scriu acum atâtea cărți despre "lucruri atât de...normale, pe care oamenii le știu de când lumea.." Am zâmbit la gândul că oamenii din zilele noastre nu prea le mai știu și/sau nu le mai consideră atât de.. "normale".
Prin prisma modului în care vedea lucrurile, considera că a avut o viață frumoasă și împlinită. Spunea că provocările sunt lucruri normale într-o viață de om și sunt de fapt experiențele prin care ne șlefuim și devenim mai puternici, mai autentici și mai aproape de ceea ce ar trebui să fim.
Așa se face că nu a speriat-o accidentul de motocicletă avut împreună cu tatăl meu (înainte ca eu să apar), nici când ne-am intoxicat toți trei cu oxid de carbon de la o sobă (când eu eram în clasa a 9-a), nici când a luat foc casa în care locuiam (când eram în clasa a 12-a), nici în momentul când i s-au făcut intervențiile chirurgicale,... Mi-amintesc că atunci când a fost internată pentru aceste intervenții, doamnele din salon mi-au spus că le-a molipsit cu optimismul, încrederea și felul ei de a iubi viața și că sigur o să-i simtă lipsa.
Nu a intrat în panică nici la începutul lui noiembrie (2014) când a aflat diagnosticul de cancer pulmonar. Doar a remarcat ciudățenia faptului că era tipul de cancer pe care îl fac fumătorii cu vechime de peste 25-30 de ani, iar ea nu fumase niciodată și nu stătuse niciodată în fum de țigară. Pentru mine diagnosticul a fost încă o confirmare a faptului că bolile au alte cauze decât cele care le susțin doctorii, iar despre asta am scris de multe ori aici pe blog. A refuzat chimioterapia deoarece aflase că nu are efect în cazul respectivului tip de celule. A urmat tratamentele naturiste pe care le știam din materialele studiate (un documentar este aici-link).
Alături de Darul Vieții, mama mi-a făcut o mulțime de daruri. Ultimul dintre Marile Daruri (cronologic vorbind) a fost faptul că mi-a oferit încrederea ei și m-a susținut moral și financiar (alături de tatăl meu) când am renunțat la activitatea din sistemul de învățământ și la o potențială carieră în cercetare pentru a mă dedica total dezvoltării personale. Chiar dacă toți cei apropiați, colegii și toți cei pe care-i cunoșteam spuneau că asta e o nebunie. A fost un proces de studiu intens și transformare (în care nu am făcut nimic altceva) care a durat ceva mai mult de doi ani, proces care nu ar fi fost posibil fără susținerea ei și a tatălui meu. Evident, nici ceea ce există acum pe acest blog nu ar fi existat.
La începutul lunii martie mi-a spus că nu mai dorește să continue nici un tratament. Nu avea dureri, dar insuficiența respiratorie atinsese un grad care a determinat-o să ia această decizie. A spus că orice viață se termină cumva, la un moment dat, și că este mulțumită și împăcată cu viața pe care a avut-o, atât cât a fost. În unele din nopțile următoare o auzeam cum se ruga lui Dumnezeu să o ia la el. Ne-a spus în mai multe rânduri să nu plângem la plecarea ei deoarece moartea este o eliberare. Am anulat seminariile pe care le programasem în martie și am renunțat la activitatea online pentru a petrece alături de ea tot timpul prețios care a mai rămas.
Pe 17 martie după amiază ne-a rugat să o ajutăm să meargă afară să vadă brândușele (îi spusesem că au înflorit). I-am îndeplinit dorința, însă fără să știm că e ultima. Nu am să uit zâmbetul ei și bucuria care i se citea pe chip când am deschis ușa și a zărit floricelele. În următorul moment... a plecat păstrând acel zâmbet.
În timpul care a trecut de atunci, mi-am oferit timp să observ, să mă observ, să gust și să simt viața așa cum este ea acum, să simt ce îmi transmite mama, de "dincolo". De asemenea, i-am fost alături tatălui meu care se adaptează plecării mamei în felul lui, după mai mult de jumătate de secol de conviețuire. Zi după zi am ascultat.. liniștea. Pentru că e liniște și pace în tot ceea ce vine de la ea, de "dincolo". O simt peste tot, în flori, în lucruri, în toate "amprentele" pe care le-a lăsat.
Recunoștință eternă, mamă \\♥link♥//, pentru toate valorile ale căror semințe le-ai răsădit și le-ai crescut în mine, pentru Simplitate, Responsabilitate, Asumare, Demnitate, Autenticitate, Verticalitate și multe altele pe care le iubesc acum atât de mult. Simt cum au crescut frumos și le voi crește în continuare. Drum lin către eternitate..
♥
*
* *
Dacă oamenii ar avea răbdare să asculte și să simtă, nu ar mai plânge plecarea celor dragi și nu le-ar mai fi teamă pentru că ar știi că ei rămân mereu în inimile noastre și, sub o altă formă, în eterna conștiință, esența a tot ceea ce este. În plus, ar înțelege că plecarea noastră (chiar dacă poate lua forme neașteptate) face parte din.. normalitate, oricare ar fi credințele noastre privind natura lumii de "dincolo". Efemeritatea noastră nu ar trebui să ne producă dezamăgire, nu ar trebui să ne întristeze (link), ci doar să ne reamintească valoarea reală a Darului Vieții și necesitatea investirii timpului și energiei într-un mod cât mai conștient și asumat. De aceea am considerat că această mărturisire de suflet își are rostul aici, pe un blog de dezvoltare personală integrală (link).
*
Dacă ați citit până aici, înseamnă că ați fost curajoși și vă felicit. Chiar dacă poate a fost un pic tulburătoare incursiunea în povestea de mai sus, vă asigur că pe termen lung o astfel de "răscolire" face bine. Închei cu un scurt discurs rostit de Marc Mero (fost campion WCW si WWE Wrestling) – discurs care sper să vă meargă la suflet..
♥
*** Important: Având în vedere mărturisirea de suflet conținută în interiorul acestui articol, veți înțelege de ce vă rog să nu comentați în nici un fel aceste gânduri, nici aici, nici pe facebook. Consider tăcerea cel mai delicat și potrivit gând pentru cazul de față, limbajul inimii se transmite oricum, într-un alt fel, unul care nu necesită cuvinte...Am vrut să închid din setări comentariile, dar am încredere că veți respecta această rugăminte.
***
Dacă ești pentru prima dată în acest spațiu virtual, îți urez bun
venit! Ideea centrală a acestei pagini este Dezvoltarea Personală Integrală pe care am definit-o aici-link. Poți căuta un subiect care să-ți placă utilizând listele "Articole recomandate", cuvintele cheie și căsuța "caută" din coloana din dreapta. Abonează-te la newsletter și vei primi pe mail articole, recomandări de filme, dar și alte materiale care nu apar pe blog. Te mai aștept
cu drag 💗
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)